O zi pe lacurile din Delta Dunării nu poate începe fără o poveste potrivită acestei ocazii. Se spune că datorită apropierii de Marea Neagră, când bate vântul, valurile de pe aceste lacuri pot atinge și patru metri înălțime. Pe vremuri, când pescarii nu avea bărci cu motor, dacă se isca vântul, mulți dintre ei nu mai reușeau să se întoarcă de la pescuit. Cel mai întins dintre ele și cel mai ofertant pentru pescari este Lacul Roșu. Pornim, deci, în aventura lacurilor, cu ochii după pelicani, inamicii declarați ai pescarilor, care, nu numai că decimează peștii prinși în plasele pescarilor, ci le și distrug pe acestea, iremediabil, cu pliscurile lor lungi și puternice. Alunecăm cu vântul în spate pe Canalul Împuțita, canal al cărui nume provine de la emanațiile sulfuroase de adâncime, sub privirile împietrite ale unui cormoran smolit aflat probabil într-o gravă depresie dacă nu se dă alungat de zgomotul bărcilor cu motor. Urmărim zborul unui pelican, câteva lebede, pescarii controlându-și plasele, într-o emancipare care i-a separat nu de foarte multă vreme de undițele lor și ruinele unei cherhanale părăsite, păstrând pe alocuri tușele albastrului strălucitor în care licăresc multe dintre casele din Sulina. Inevitabil, poveștile însoțitorilor noștri se întorc la alte vremuri, acele vremuri în care pescuitul făcea parte dintr-un cadru economic bine organizat, acele vremuri în care lacurile erau bine întreținute și populate, acele vremuri în care a fi pescar nu însemna a căuta alte mijloace de subzistență.
Și dacă e deltă, nu e numai Dunăre, este și mare și plajă. Același nisip fin, aceleași valuri povestitoare a câte-n lună și-n stele, doar că o altfel de plajă. O plajă cu umbrele acoperite de stuf, o plajă pe care poți pierde o zi în liniște, neascultând nimic altceva decât marea, vântul, sau țipetele păsărilor nu foarte deranjate de prezența omului. Poți construi un castel de nisip, poți culege scoici și poți respira în voie aroma sărată a brizei, în timp ca pacea devine treptat constanta care lipsește pe alte porțiuni de litoral.
Dacă, stând la plajă la umbra stufului, te-ai întrebat cum o fi la vărsarea Dunării în Marea Neagră prin brațul Sulina, poți să îți rezervi plăcerea de a urma cursul apei, prin dreptul farului nou. Ieșim și noi în larg în cea de-a cincea zi, dând ocol epavei navei turcești Turgut Usta, eșuată cine știe cum, taman la vărsarea în Marea Neagră, cu mai bine de zece ani în urmă. Aflăm astfel povestea Insulei Păsărilor, o limbă de pământ nouă, pe care seară de seară înnoptează stoluri întregi de păsări de baltă. Cumva, epava turcească a schimbat ceva în curenții de adâncime, în dinamica aluviunilor, generând procesul de apariție a insulei atât de îndrăgită și căutată de păsări pentru odihnă. Ne întoarcem pe alt braț, prin dreptul farului vechi, far rămas pentru posteritate pe pelicula “Toate pânzele sus!” așteptându-ne parcă să apară din stufăriș un Spân sau un alt personaj de poveste.
De poveste este întreaga vacanță în Delta Dunării, căci de poveste este tot acest ținut aflat în strânsa îmbrățișare a pământului cu apa. Și dacă nu vă deranjează o rupere de ritm de la viața cotidiană, posibil pentru mulți dintre voi o resetare, nu vă rămâne decât să verificați spusele mele printr-o vacanță de câteva zile pe acest tărâm.
(Sfârșit)
