UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE DE LA 24 IANUARIE 1859

Având ca principală sursă de documentare Wikipedia, să parcurgem câteva etape tumultuoase, premergătoare și ulterioare actului Unirii Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859. Un eveniment de o deosebită importanță istorică, sărbătorit de atunci în fiecare an prin simpozioane, manifestări culturale și festivități. Unirea Principatelor Române este cunoscută ca Mica Unire, prin Unirea Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești. Faptul s-a produs în urma alegerii colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova, și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.

ACȚIUNI PREMERGĂTOARE

Dorința de unire a celor două principate românești a fost după războiul Crimeii (1853-1856). La 1 ianuarie 1848, s-a adoptat o convenție între Muntenia și Moldova prin care s-a desființat vama dintre cele două țări, excepție făcând sarea. După adoptarea Regulamentelor Organice, între 1831-1832, în Muntenia și Moldova, care stabileau unificarea politică, au urmat acorduri vamale, între anii 1833 și 1835, cât și lichidarea posturilor vamale între cele două țări, începând cu 1 ianuarie 1848. Votul popular, în favoarea unirii, s-a petrecut în urma unor Adunări ad-hoc, în anul 1857, care a determinat ca la Convenția de la Paris din 1858, să se ajungă la o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune formală între cele două țări, fiindcă se impuneau guverne diferite, dar și cu câteva instituții comune. La actul unirii un rol important l-a avut și propaganda unionistă, întreprinsă de către liderii partidei naționale, în cele două țări și în străinătate. În țară, acțiunile unioniste s-au desfășurat în contextul determinat de prevederile Convenției de la Balta Liman: constituirea Comitetelor Unirii la Iași și la București (1856); editarea unor organe de presă ca România Literară, Steaua Dunării (Iași), Românul (București); venirea în patrie a unor revoluționari pașoptiști mai ales în Moldova.

PE PLAN EUROPEAN

Austria a cerut, la 3 iunie 1854, Rusiei să se retragă din Principatele Române, apoi, Rusia s-a și retras. Ca urmare, Imperiul Austriac a ocupat Principatele Române, în octombrie 1854, cu 300.000 de soldați, la granița Moldovei cu Rusia. Anglia a luat o poziție indecisă. În concepția lui Napoleon al III-lea, unirea principatelor române serveau interesele Franței. Dar ambasadorii Angliei și a Austriei, Redcliffe și Prokesch-Osten, își propuneau să lege Principatele Unite de Imperiul Otoman. Ideea unor principate unite a declanșat o opoziție la Viena și la Înalta Poartă, fiindcă, românii nu vor accepta tutela otomană și vor cere un stat independent, care cuprindea atunci și Bucovina, pe atunci austriacă, și partea română a Transilvaniei, creându-i-se un precedent istoric și pentru Serbia. Împăratul austriac Franz Joseph I promova ideea că principatele aveau să rămână neunite, nu aveau să fie legate de Înalta Poartă, iar independența lor trebuie întărită, și a dat ordin reprezentantului său la Paris să se opună voinței otomane de a-și întinde influența în acea zonă a Europei. Deciziile adoptate prin Tratatul de Pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanția colectivă a celor șapte puteri europene (Turcia, Franța, Anglia, Prusia, Austria, Rusia, Sardinia), revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc, care să exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune “bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigației pe Dunăre, pusă sub control internațional ș.a.

ALEGERI AD-HOC

Alegerile pentru Divanurile ad-hoc au fost cu mari tensiuni. În Țara Românească, majoritatea opiniei publice susținea ideea Unirii. În Moldova, Partida unionistă, reprezentată de Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu și alții avea parte de opoziția separatiștilor moldoveni: Nicolae Istrati, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi și alții, care doreau menținerea separării. Separatiștii au reușit, într-o primă fază, să câștige alegerile pentru Divanul ad-hoc din Moldova, la 19 iulie 1857, deoarece Vogoride a falsificat listele electorale de reprezentare în Divanul ad-hoc, prin înlocuirea listelor electorale ale unioniștilor cu cele ale antiunioniștilor. În mai 1857, Ecaterina Vogoride a sustras o parte din corespondența secretă purtată de soțul ei cu rudele din Constantinopol. În acele scrisori, lui Vogoride îi era promisă domnia dacă ar fi reușit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc. Cu ajutorul lui Costache Negri, scrisorile au fost publicate în ziarul “L'Etoile d'Orient” de la Bruxelles, apoi și în Moldova.

Au avut loc noi alegeri. La 22 septembrie 1857, s-a întrunit Divanul ad-hoc al Moldovei, iar la 30 septembrie cel al Valahiei, și au fost puse bazele fuzionării celor două principate. La 7 și 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezoluțiile prin care se cerea:

1. Respectarea drepturilor Principatelor și îndeosebi a autonomiei lor, în cuprinderea vechilor lor capitulații încheiate cu Înalta Poartă, în anii 1393, 1460, 1511 și 1634;

2. Unirea Principatelor într-un stat, sub numele de România;

3. Prinț străin, cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene și ai cărui moștenitori să fie crescuți în religia țării;

4. Neutralitatea teritoriului Principatelor;

5. Puterea legiuitoare încredințată Adunării Obștești, în care să fie reprezentate toate interesele nației.

LA CONVENȚIA DE LA PARIS

La Paris, în perioada 10/22 mai - 7/19 august 1858, puterile europene au adoptat Convenția de la Paris:

1. Principatele își păstrau autonomia sub suzeranitatea Porții și sub protecția celor șapte puteri;

2. Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare având instituții proprii;

3. Se înființau instituții comune, precum Comisia Centrală cu sediul la Focșani, care elabora proiectele de legi de interes comun, Înalta Curte de Justiție și Casație, armata;

4. Se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat, precum separația puterilor în stat, desființarea rangurilor și privilegiilor boierești, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini, libertatea individuală;

5. Dreptul de vot rămânea cenzitar. Pentru a avea drept de vot, o persoană trebuia să dețină o proprietate atât de mare, încât numărul electorilor se limita la câteva mii, în majoritate, mari moșieri și burghezia înstărită.

MICA UNIRE

Au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni. În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul “Partidei Naționale”. La Adunarea electivă, care s-a desfășurat în localul Muzeului de Istorie Națională din Iași, Cuza a fost prezentat drept variantă de compromis între conservatorii filoruși și liberalii pro-occidentali, francofili. În Țara Românească s-a pus premiu pentru uciderea liderilor unioniști, Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu și Manolache Epureanu. Complotul a fost însă dejucat, iar ancheta a dovedit ulterior implicarea Rusiei. Dar în Convenție nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, astfel că liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Acolo Cuza era susținut doar de liberali, iar conservatorii dețineau 46 din cele 72 mandate. Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Astfel s-a făcut primul mare pas către definitivarea Unirii Principatelor Române.

RECUNOAȘTEREA INTERNAȚIONALĂ

Se impunea totuși și recunoașterea internațională a alegerilor. Unirea de la 24 ianuarie 1859 era considerată de Poartă și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris. La o nouă Conferință internatională de la Paris, la 26 martie/7 aprilie - 25 aug./6 sept. La Paris s-a obținut sprijin pentru cauza românească. La a doua ședință a Conferinței din 1/13 aprilie, Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere de la 24 ianuarie 1859. Imperiul Otoman și Austria se opuneau. S-a aflat chiar și că se punea la cale o intervenție militară peste Dunăre. Astfel că la 20 aprilie, la Florești, între Ploiești și Câmpina, armata moldo-munteană era concentrată spre a face față oricărei situații. După alte amenințări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta, împreună cu Austria, în a 3-a ședință a Conferinței de la Paris, la 25 august/7 septembrie, au recunoscut dubla alegere a lui Cuza, fapt ce a dus la închiderea taberei de la Florești, la 1 septembrie 1859. Tabăra de la Florești a avut o comandă unică.

IMEDIAT, DUPĂ MICA UNIRE

În anul 1860, statele majore, instrucția, administrația și intendența au fost puse sub o singură autoritate, a generalului Ion Emanoil Florescu, numit în funcția de ministru de război, în ambele țări. La Focșani își începuse activitatea Comisia Centrală, care, potrivit Convenției de la Paris, trebuia să elaboreze legile comune celor două țări. În cei trei ani de activitate (1859 -1862), au fost aprobate de Adunarea electivă și promulgate de domn doar cele referitoare la Curtea de Casație și la domeniul funciar, care traducea în fapt principiul egalității fiscale. Proiectul de Constituție nu a fost aprobat de domnitorul Cuza, apoi, Comisia Centrală din Focșani a fost desființată în 9/21 februarie 1862. Termenul de România fusese frecvent folosit, dar neoficial, în anii 1850, cu referire la un stat unitar, situat între Marea Neagră și Munții Carpați, care a devenit numele curent al Principatelor Unite, iar cu începere din 1862 a fost folosit în actele oficiale ale țării. În ianuarie 1862, guvernele separate din Principate au demisionat, astfel că s-a alcătuit la București primului guvern unic al României, condus de Barbu Catargiu. Din 1866, potrivit Constituției, promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească, oficial, România.

 

Lasă un comentariu