Nu mai e niciun secret că toată lumea se pricepe la politică și la fotbal, poate tocmai de aceea treburile merg atât de bine în aceste domenii. Mai nou, însă, toată lumea se pricepe la toate, așa că nu e de mirare că lucrurile s-au amestecat atât de tare încât nimeni nu mai pricepe nimic. Totuși, politica e cea mai accesibilă, și asta pentru că în acest domeniu nu există limită de vârstă, nu trebuie să ai condiție fizică, doar puțin papagal, or, la papagal stăm bine, și nici asta nu-i de mirare, dacă avem în vedere că ne-am antrenat vreo cincizeci de ani. Dar nu oricine poate deveni politician, în afară de corpul fizic mai trebuie să ai niște talente ascunse, greu de definit, care ies la iveală pe neobservate, de care habar n-aveai că le ai. Talentele acestea stau, acolo, în străfundul ființei, și numai că se evidențiază când nu te aștepți; pe urmă, lucrurile merg de la sine.
Ca să vorbim totuși despre acest domeniu la care ne pricepem toți, trebuie mai întâi să știm ce este un politician. În general, cam deducem ce ar putea fi, dar există în jurul omului politic atâtea necunoscute, încât personajul ne apare destul de cețos. Așadar, să vedem ce este un politician! Conform DEX-ului, politicianul este persoana care face din politică un mijloc abil și demagogic de realizare a intereselor personale. Nu-i așa că-i o definiție surprinzătoare, neașteptată? Este.
Sigur că politicianul nu se așteaptă nici el la o asemenea definiție; el ar vrea o definiție mai generoasă, din care să reiasă că e un om devotat urbei sale, țării, pentru care se sacrifică și în slujba cărora își pune idealurile, viața.
Dincolo de definiție, politicianul este, orice s-ar spune, cel puțin la noi, o persoană ascunsă. Noi, naivii votanți, cunoaștem politicianul după înfățișare, după logos; dincolo de aceste aspecte, omul politic e o carte închisă, pe care nu vrea să o deschidă nici mort. Avem noroc că mai sunt săpători, care mai intră cu cazmaua în solul omului politic, și care scot de acolo câte o piatră, câte o rădăcină, câte o monedă veche. Așa aflăm că sunt politicieni care au două mame, care au fost la viața lor turnători, bișnițari, activiști, care au o biografie grea, ce ar îngenunchea orice fizic, oricât de zdravăn ar fi. Dar politicianul nu se lasă doborât de trecutul său, el încearcă mereu să contracareze cu papagalul, un papagal atât de colorat încât ar deruta orice ochi. Și astfel creează derută printre simpatizanți, oameni care se lasă greu convinși că insul politic ar fi altfel decât și-au imaginat.
Sigur că, prin anii '90, lucrurile erau mai simple; nu te întreba nimeni cine ești, de unde vii și încotro mergi. Puneai papagalul la lucru și rezultatele nu întârziau să apară. În timp, însă, omul politic a trebuit să mai recunoască niște aspecte ale biografiei sale, să mai dea câte o declarație, să se mai disculpe, să accepte că nu e chiar atât de frumos cum apare pe sticlă.. Dar aceste lucruri n-au impietat cu nimic ascensiunea lui, mai ales că nu trebuia să dea socoteală pentru trecutul său, cel puțin în fața legii. Omul politic e sancționat, eventual, la imagine. Totuși, aceste tare ale trecutului se convertesc adesea în calități, și asta din cauza șirului nesfârșit de nostalgici, care nu prea vor să accepte că vremurile sunt în schimbare. Sigur, acești nostalgici vor, paradoxal, să intre în Europa, dar nu sunt dispuși să renunțe la nimic.
Într-un astfel de peisaj, omul politic autohton se simte foarte bine; el nu e vinovat niciodată de nimic. Întotdeauna, ceilalți poartă răspunderea, iar ceilalți nu sunt, firește, de acord cu o astfel de acuză, și așa, timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim. Se ridică totuși întrebarea: dacă muncești, mai ai timp să câștigi? Se pare că nu. În această situație, cioara se uită nedumerită în os, iar papagalul râgâie satisfăcut...
(Din volumul “Câinele din Sinope”, Editura Romghid, Târgu Mureș 2010)
