Dar pe lângă semnificația sa creștină, această sărbătoare este și cea a muntelui sfânt, Ceahlăul, unde, aproape de cer, sălășluiau zeii dacilor. Pe 6 august muntele își schimbă și el fața. Un fenomen straniu are loc când umbra vârfului Toaca este învăluită într-o aură multicoloră, devenind un fel de hologramă a acestuia, denumită și Calea Cerului, pentru că la un anumit ceas al zilei umbra se pierde în văzduh, întruchipând un drum între pământ și cer.
Pe muntele Ceahlău au sihăstrit sfânta Mavra cu căprioara și Peon Sihastrul și poate că tot acolo a dobândit Zamolxe secretul nemuririi care a schimbat atitudinea dacilor față de moarte. Să nu uităm imensa bucurie cu care dacii se despărțeau de ființele dragi - ei cunoșteau că moartea este doar o etapă în călătoria sufletului prin univers și erau încredințați de acest adevăr.
Părintele Octavian Pătrașcu, trecut în neființă, era cunoscut ca fiind un păstrător al tradițiilor momârlănești. Pe patul de moarte, le-a spus preoților locului, care este dorința sa cea mai mare: “nedeile să fie păstrate, să nu se piardă acest obicei în negura timpului. Nu știu cât o să mai puteți să țineți altele, dar la nedei să nu renunțați”.- “A fost ca un testament al părintelui Pătrașcu pentru noi, pentru preoți, să nu lăsăm rânduiala nedeilor.... Momârlanii si toți locuitorii fac ca sărbătorile să capete o altă conotație”, afirma preotul Nicolae Tănase. Rețetele au fost moștenite de la strămoși, iar bucătarii, neapărat bărbați, sunt cei care, în zorii zilei, prepară mâncărurile tradiționale, care sunt servite apoi mesenilor care au participat la slujbă. Imediat după sărbătorile Pascale, oamenii locului au dat startul petrecerilor câmpenești. Adunați în jurul bisericilor, momârlanii au petrecut la agapele tradiționale. În vechime, momârlanii mergeau la nedei îmbrăcați în straie populare. Acum, puțini mai respectă acest obicei. Bătrânii sunt cei care poartă costumul momârlănesc.
“Nedeia Paștilor” era manifestă și în imperiul bizantin, bazată pe argumente aduse de academicianul Emilian Popescu, care spunea că în zilele de Paști, “bizantinii invitau populația, în special din Constantinopol, și mergeau la mormintele predecesorilor, unde ofereau o masă în cinstea lor. Era o masă de bucurie în zilele de Paști și produsele care se ofereau atunci erau tot pe bază de oaie, le ofereau pentru că nu toți oamenii își permiteau să aibă miei acasă. Mai mult decât atât, știm că după ce Constantinopolul a fost cucerit de turci, multe din obiceiurile pe care le aveau locuitorii de acolo, le-au preluat domnitorii din țările române si nedeile de Paști sunt o reminiscentă a acelor nedei pe care le făceau bazileii bizantini la mormintele predecesorilor. Multe din tradițiile pe care le-au avut ei le-am preluat și noi, cei din Valea Jiului. În nordul țării nu se mai păstrează, doar în Valea Jiului”.
La Petroșani, autoritățile locale susțin aceste obiceiuri, iar păstrătorii de tradiții sunt premiați.
“E o tradiție, care din fericire se păstrează, iar noi, ca administrație, încurajăm ca aceste tradiții să se păstreze și să se transmită din generație în generație, pentru că dacă noi nu o facem, în special momârlanii, cu siguranță aceste lucruri se vor pierde și ar fi foarte mare păcat. E una dintre trăsăturile identitare ale comunității noastre și ale Văii Jiului. La Petroșani este cea mai puternică tradiție din acest punct de vedere, din toată Valea”, spune Tiberiu Iacob Ridzi, fost edil al municipiului Petroșani. Momârlanii din Valea Jiului păstrează, cu sfințenie, vechile obiceiuri, iar nedeile sunt unele dintre acestea. Petrecerile câmpenești serbează reînvierea naturii sau cinstesc anumite sărbători religioase ale anului bisericesc.
Începând din secolul al XVIII-lea, târgurile au început să dispară și odată cu ele, sau mai târziu, și nedeile. În cea mai mare parte, la nedeile de pe munți se făcea comerț cu animale, oi, vite, iar unele nedei din munții Rodnei erau vestite prin astfel de târguri. Când n-au mai avut condițiile favorabile de menținere au dispărut. S-au menținut, deci, numai pe durata unei perioade istorice. Sunt târguri sau bâlciuri vechi care se confundă cu sărbătoarea hramului bisericii din localitatea respectivă. Se deduce că la început au fost nedei care au dispărut și s-au menținut numai bâlciurile, biruind economicul asupra nedeii ca forță spirituală..
Cea mai veche atestare istorică a nedeii este din anul 1373, în Maramureș, printr-un document în limba latină în care se spune “mons Wegsaghaussa alio nome Nedele nomiatus” (muntele Wegsaghaussa, numit și Nedeli) și se referă la muntele Cornul Nedeii. Un munte Nedia există și în Munții Țibleșului. Așadar, în anii când se întemeiau statele feudale românești din estul și sudul Carpaților, nedeia carpatică nu era altceva decât o petrecere pe culmile munților, legată, bineînțeles, de păstoritul montan. O a doua atestare în timp este aceea din documentul graniței oltene din anul 1520 - nu mai puțin de trei munți din masivul banatic poartă acest nume. Toate denumirile topice sunt mult alterate în versiunea latină, în afară de cele trei legate de termenul de nedeie, care se repetă de trei ori, și aceasta numai în raza Retezatului.
Dacă deja în 1373 existau munți care se chemau Nedeia, aceasta înseamnă că practica nedeii pe acești munți venea din timpuri mult mai vechi. Trebuie o vechime și o practică îndelungată și continuă pentru ca un munte să capete nume după fenomenul (în speță, nedeia) practicat pe el.
O altă atestare o constituie Pravila lui Vasile Lupu - 1646, care spunea: “Mai mare sudalmă se cheamă când va sudui nescine pre altul în vreun loc ca acelea de cinste unde vor fi mulți oameni strânși, cumu-i mijlocul târgului, sau la vreo NEDEIE, sau în curtea domnească, sau la vreun praznic”. După acest text, evident nedeia trebuie să fi fost, în primul rând, o adunare destul de frecventă și în Moldova, dacă s-a simțit nevoia să fie pomenită în pravilă. Era desigur “un loc de cinste”, meritând a fi pus alături chiar de curtea domnească, dar nu era nici târg, nici praznic, căci acestea amândouă sunt pomenite separat.
Indiferent că se numeau nedei, bâlciuri, sântilii, “târguri de fete”, “târguri de două țări”, aceste manifestări populare sunt grupate în calendarul pastoral la miezul verii, acolo unde patronează Sântilie, un adevărat Helios pentru plaiurile carpatice. Zeu al soarelui și focului în Panteonul românesc, acesta a preluat numele și data de celebrare (20 iulie) de la Sfântul și Slăvitul Prooroc Ilie Tesviteanul.
(Sfârșit)
