AMINTIRI CE NU TREBUIE UITATE - CRISTUR - GRINDENI ÎN ANII DE DUPĂ RĂZBOI


Categorie: Istoric
|
03-06-2020
Nr: 102 (7.811)
|
Autor: Ing. prof. PORCILĂ MIHAIL, cetățean de onoare al satului Grindeni
|

Era în toamna anului 1944, când locuitorii satului Grindeni au trăit, cu o nespus de mare bucurie, ziua în care trupele horthyste s-au retras din sat și au avut posibilitatea să revină din refugiu la căminele lor. Zilele de ocupație temporară, de numai cca. două luni de zile, au fost pentru cristureni cele mai grele, atât din punct de vedere material, cât, mai ales, sufletesc, din întreaga perioadă a războiului. Satul nu fusese cuprins în zona teritoriului ce mișelește fusese atribuit Ungariei, prin odiosul Dictat de la Viena, pus la cale de Germania și Italia. Urmare a actului de la 23 august 1944 și a întoarcerii armelor de către armata română împotriva coaliției germano-hortiste, această coaliție a “năvălit” spre sud, până la apele Mureșului și Arieșului, instalându-și mașinăria de război pe crestele dealurilor ce mărgineau în partea nordică aceste două râuri. Era o poziție strategică de apărare, în care se pregăteau să oprească înaintarea armatei române, în drumul său de eliberare a teritoriului furat prin nerușinatul tratat. Prin viața jertfită în zonă, de cei peste 11.000 de ostași români, armata agresorilor a fost zdrobită și planurile acestora spulberate. La sfârșitul lunii august, proaspetele autorități au dispus, ca măsură de protecție, evacuarea populației civile din sat, care se afla la 2-3 km de linia frontului. Cu ceva vreme înainte, locuitorii se pregătiseră de acest lucru. Sub spravegherea jandarmilor maghiari, în Dâlma satului, locul unde astăzi este Căminul, s-a dispus adunarea. Spre prânzul zilei, carele au ieșit din localitate pe drumul Teuteșului. Jandarmii, sub amenințarea puștilor, indicau direcția de mers prin cuvintele “ELÖRE, ELÖRE”, adică “ÎNAINTE, ÎNAINTE”. Ajunși pe creasta dealului, afară din sat, fiecare familie și-a continuat drumul, pe unde a putut. Astfel, unii au ajuns la casele din hotarul Lințului, alții la Telep, Triteni, Pădureni etc, unde au cerut găzduire pe la cunoscuți, rude sau pe la familii de suflet mare. Zilele de REFUGIU au fost pline de greutăți, peripeții, nesiguranță și tristețe pentru toate familiile din sat, așa cum rezultă și din mărturiile următoare.

Colonel r. Băieșu Constantin: “Multe familii din Clujul cedat s-au refugiat la Turda, unde primăria și localnicii le-au asigurat găzduire. Corul Catedralei, din care făcea parte și sora mea, Victoria, a asigurat câteva spectacole umanitare în favoarea acestora. La unul dintre ele am fost invitat să particip împreună cu mama, la care sora a cântat un duios cântec ce începea așa: “Noi suntem niște pribegi refugiați/ De dincolo, de peste deal plecați/ Și poposim din loc în loc/ Lipsiți de țară și noroc”. În sat la noi se zvonea că armata ungurească a părăsit linia de demarcație a noii granițe, stabilită prin dictat, și că era pregătită să ocupe Cristurul. Au apărut pe drumurile satului câțiva civili unguri, bine înarmați, chipurile ca să păstreze ordinea, făcând anunțul că satul va fi ocupat de armata ungară. În fața unor conflicte iminente, mulți tineri români au părăsit satul, plecând spre sud, direcția din care trebuia să vină armata română. Armata ungară, ajunsă în sat pentru a întreține atmosfera de război iminent, se folosea de focuri de armă, rafale de mitralieră și de artilerie ușoară, fără o țintă anume. Odată cu armata ungară, în sat a venit și o trupă de artileriști nemți, care, după câteva săptămâni, s-a retras spre alte poziții. Undeva la început de septembrie, au început focurile de artilerie. Primul obuz românesc a explodat lângă casa învățătorului Gomboș. Artileria ungurească era instalată pe dealul Cheții, de unde trăgea obuze spre Gheja, Hădăreni, Luncani, Luna și Viișoara. În sat, armata ungară avea Comandamentul la primărie, Spitalul de campanie la școală, Cantina și popota în casa lui Kiboldi. Coamele de deal care mărgineau spre nord văile Mureșului și Arieșului erau prevăzute cu toate tipurile de armament: mitraliere, puști, artilerie grea și ușoară. Cu același tip de armament erau echipate și trupele dispuse pe dealurile Dateșului, Oarba de Mureș, Hădăreni, Viișoara, Turda. Armament aveau, dar aprovizionarea cu alimente se făcea greu. Soldații răbdau foamea și se săturaseră de război. Într-o dimineață, când încă dormeam, un zgomot ce venea din podul casei m-a trezit. Când îi povesteam mamei despre zgomot, din pod cobora un soldat ungur care căuta mâncare și care i-a cerut mamei 4 felii de pâine. Mama a pregătit o păpăraie, cu care a acoperit feliile de pâine. Soldatul a mâncat pe loc o felie, iar celelalte le-a dus camarazilor. Rugămintea s-a repetat și receptat pozitiv încă două zile, pentru că a treia zi soldatul să-i ceară mamei un costum civil, deoarece dorea să “RENUNȚE” la armată. Având un singur costum, al lui tata, l-a îndrumat spre Toma lui Boaca, care mai adăpostea un dezertor și care l-a primit și s-a îngrijit și de noul venit. La casa pădurarului Mănase se adăpostea un grănicer. Pentru a liniști spiritele în sat, colonelul comandant a solicitat conducerii provizorii ca la primărie, alături de drapelul unguresc să fie desfășurat și drapelul românesc. Într-una din zile, colonelul, cu o grupă militară, a ieșit pe drumul Livezi să facă un control la linia frontului; eu, împreună cu alți vecini, îl urmăream din grădina lui Boaca. În lanul de cucuruz, aproape copt, de sub liziera livezii, se asunseseră 4-5 dezertori, care au fost observați și chemați la “judecată”. O discuție scurtă, apoi a urmat ordinul de condamnare la moarte, prin împușcare imediată. Am prins și zilele de evacuare a satului și plecare în refugiu. Sub supravegherea jandarmilor cu pană la pălărie, s-a format coloana, lângă Biserica Ortodoxă. S-a plecat în coloană până în Dealul Teuteșului, de aici fiecare s-a împrăștiat spre Tritiu, Linț ș.a. Eu cu mama am ajuns într-o gospodărie din Triteni Colonie. În zilele de refugiu, eu mergeam cu viței la păscut, iar mama ajuta la munca câmpului. După cca. 9-10 zile, am plecat spre casă, pe drumuri ocolite, prin lanurile de porumb și sub protecția clăilor de grâu, care încă erau pe câmp neîmblătite. În drum ne-am abătut pe la via noastră din Suseni, tocmai când din sat ieșea o motocicletă cu doi nemți, care parese că ne-au observat. Au oprit și unul dintre ei a venit spre liziera viilor, eu și mama eram pitiți în boscheți; la un control sumar nu ne-au observat și și-au continuat drumul, la fel și noi. Peste câteva zile, formații de avioane rusești au survolat satul, atacând cu rafale de mitralieră și bombe de mici calibru. Cea mai afectată a fost gospodăria lui Kiboldi. În ziua următoare, un avion biplan românesc a acoperit satul cu afișe, prin care li se solicita nemților și ungurilor să renunțe la luptă. Astfel, s-a apropiat ziua de 12 octombrie 1944, când vecinul Toma ne-a bătut și strigat la geam că armata ungară a părăsit satul, plecând spre nord. În urmărirea ungurilor, armata noastră a trecut Dealul Martoca și s-a regrupat în Cordoș, cu formațiile ce veneau dinspre Luduș. Primele măsuri luate de administrație au fost de strângere a munițiilor, de îngrijire a răniților și de adunare și îngropare a morților. În încheiere, amintesc următoarele: în acele zile, cu câțiva vecini am ajuns până la viile de pe dealul Viișoara. Aici, pe creastă, erau mulțime de cadavre mutilate ale militarilor nemți și unguri, iar la baza dealului un număr enorm de cadavre ale ostașilor români și din armata sovietică”; Fam. Lăscău Vasile: “La sfârșitul lunii august 1944, circulau zvonurile că armata ungară și cea nemțească vor ocupa și Cristuru. Ajunși în sat, aveau de gând ca pe toți copiii de peste 10 ani să-i adune și să-i ducă în Germania. Pentru a ne feri de acest pericol, câteva grupuri de cca. 10 persoane fiecare, am fugit din sat, refugiindu-ne la sud de Mureș. Între Cheța și Hădărău, trecând prin lanuri de cucuruz și prin șanțuri, am fost observați de un avion nemțesc, care a tras câteva rafale de mitralieră asupra noastră. Am trecut apa Mureșului pe la Ciuci, apoi, parcurgând hotarele mai multor sate, am ajuns în cartierul Câmpia Libertății a Blajului, unde am făcut un popas pentru hrană și odihnă; pacurseserăm, pe jos, zeci buni de km. Am continuat drumul până în comuna Șona, unde primarul ne-a cazat în localul școlii. În timpul acestei fugi am fost martori la două mari bombardamente făcute de nemți asupra gărilor din Blaj și Șona. Pentru o mai mare siguranță, am fugit și din Șona pe un drum de țară, întâlnindu-ne cu patru cazaci ruși, care, aflând că fugim de nemți și că nu suntem spioni, ne-au lasat să trecem, ajungând în localitatea Alamor. Primarul de aici ne-a împărțit în grupe de 2-3 persoane, repartizându-ne pentru cazare familiilor din sat la care am muncit pentru cazare și masă. După 3-4 săptămâni, fără știrea șefului de post și a primarului, ne-am regrupat și am făcut cale întoarsă spre casă. Am ajuns prea “repede”, deoarece nemții și ungurii încă erau pe dealuri, la Hădărău și Chețani. Ne-am retras la o mătușă de-a mea din Gligorești, unde am stat până la eliberarea Cristurului de către armata română”;

Familia Porcilă Gligor și Susana - “Zilele de refugiu le-am trăit la o soră a lui tata, mătușa Varvară, ce era căsătorită în localitatea Coc “Padureni”, ajunși acolo după mai multe peripeții, prin care au trecut majoritatea refugiaților din Cristur. În gospodăria mătușii ne-am găsit sălaș 15 verișori primari și 6 persoane mature. Unde dormeam și cu ce ne hrăneam, nu-mi pot explica. Îmi amintesc de o vie, de unde aduceam câte o găleată de struguri semi copți, pe care îi mâncam cu mămăligă, rareori cu o coajă de pâine. În vecinătatea noastră era popota armatei germane, care ne mai oferea câte o bucată de slănină din porcii sătenilor, din care mama ne pregătea o mâncare lungă de varză, cu care ne umpleam burțile. Cu ocazia refugiului, s-a petrecut un eveniment deosebit: la plecarea de acasă, tata a legat de car pe vițelușa Dumana, mama ei, Pirosco (Roșia) era prinsă la jug. Dumana se lăsa greu de dus legată, noi eram împinși din spate de jandarmi, cu pușca și cuvintele “Elöre, Elöre” (adică Înainte-înainte). Ajunși în dealul Rapăului, tata a legat pe Dumana de tulpina unui tuleu, făcându-și cruce și zicând, Dumnezeu să te ocrotească. Am continuat drumul fară Dumana. Am încercat să ne ascundem în Fânață, unde era o pădurice de salcâmi. După 2-3 zile, jandarmii ne-au descoperit și ne-au alungat spre înainte. Este momentul în care părinții aleg destinația Coc, unde ajungem abia a 4-a sau a 5-a zi, de când ne-am despărțit de Dumana. Ajunși aici, de la marginea unei pădurici, s-a auzit mugetul dureros al vițelușei noastre. Carul s-a oprit, Piroșco își aștepta odrasla, care i s-a alăturat, plecând cu toții spre mătușa. Minunea se produse, tata a dăruit vițelușa nepoților, copiii Varvarei. Am trecut prin multe încercări și greutăți într-un timp scurt. A venit însă și o zi, undeva pe la mijlocul lunii octombrie, în care clopotele satului au anunțat că nemții au fugit din sat și că drumul nostru spre casă s-a eliberat.

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval