Ca sa ajungi la Paraul Nemesului trebuie sa urci,
obligatoriu, Calea Dealului, pana la Crucea din Deal.
De acolo incepe partea de hotar numita Dupa Deal.
Departe, spre apus se vad satele Dedrad si Goreni,
ale caror hotare se invecineaza cu cele ale Sacalului.
Dupa ce mai mergi aproape un kilometru ajungi la
Paraul Nemesului. Acolo avem si noi un loc cam de
vreun hectar si jumatate, arator si faneata.
Paraul Nemesului nu este un parau propriu-zis, cu
apa curgatoare, ci doar un fel de adanciura prin care
curge doar apa de ploaie, atunci cand ploua mai tare.
Cam pe la mijlocul sau, sub un razor, la adapostul unei
tufe de maces, era totusi o fantanita cu apa limpede
si rece. Era o adevarata binefacere pentru cei care
se aflau la munca campului prin apropiere.
Amintirile ce mi s-au intiparit in memorie pentru
totdeauna despre Paraul Nemesului sunt legate de
vara anului 1944. In primavara aceea, tata, intors
sanatos de pe frontul din Rusia, a dorit sa-si sporeasca
turma de oi cu mielute din prasila proprie, asa ca a
tinut vreo 40 de mielute. Dupa ce turma a iesit la
pasunatul de vara, mielutele au ramas acasa, iar eu
am devenit pastorul lor. Locul de pasunat era tocmai
Paraul Nemesului. Asa urcam Calea Dealului in fiecare
dimineata si o coboram in fiecare seara.
Era pasune buna la Paraul Nemesului, iarba grasa,
cu mult trifoi, mielutele au crescut frumos dupa numai
cateva saptamani. Seara, cand porneam spre casa, o
tineau intr-un joc. Asa coborau si Calea Dealului, pana
ajungeau jos, in vale, unde se insirau ca sa bea apa si
sa ma astepte pe mine.
Au trecut anii, mielutele mele au devenit mioare si
apoi oi. De-a lungul verii, elev fiind, megeam deseori
la Paraul Nemesului, la prasit, la cosit, la alte munci
ale campului, asteptand toamna si inceperea anului
scolar. Insa trebuie sa recunosc ca nici atunci, nici
dupa aceea, nu mi-am pus niciodata intrebarea de ce
anume locul acela se numea Paraul Nemesului. Si,
poate, pentru mine, ca si pentru consatenii mei, ar fi
ramas necunoscuta originea acestui toponim daca
parintele Romulus Todea nu s-ar fi trudit sa scrie Monografia
satului Sacalu de Padure, pe care am avut cinstea si
bucuria s-o tiparesc, in 2001, la Editura APP Bucuresti.
In Capitolul IV al acesteia, intitulat Intamplari din
trecut, autorul povesteste despre ,,Innobilarea ca
�nemes� a taranului Vasile Lado�. Aceasta s-a
petrecut pe la inceputul sec. XVII, cand principe al
Transilvaniei era Gabriel Bethlen (1589-1613). In acea
vreme Europa era ravasita de Razboiul de 30 de ani, in
care a fost implicat si principele Transilvaniei. Se pare
ca aceasta innobilare s-a datorat tocmai faptelor de
arme ale acelui Ladislau Lado (Vasile Lado) din Zakal
(Sacal). Iata un fragment din aceasta Diploma, tradusa
in limba romana: ,,Noi, Bathory Gabriel, principele
Ardealului, pentru servicii credincioase si vitejesti,
prestate de VASILE LADO, locuitor al comunei Sacal,
din Tinutul Turda, il ridic din starea de taran (plebeu),
in care s-a nascut, in randurile nobilimii Ardealului si
Ungariei si se investeste cu emblema nobiliara, care
consta, ca imagine, dintr-un calaret in armura militara,
pe un cal alb, in mana dreapta, ridicata, tinand o
cununa de lauri, iar cu cea stanga tinand fraiele
calului. Il scuteste de orice fel de claci si servicii
iobagesti, prestatii si dare, a casei lui Lado din Sacal,
care are vecini, pe de-o parte pe Cione Trif, iar pe
cealalta parte pe Petru Nierges, iobagi. Despre toate
instiinteaza pentru stricta aplicare cancelaria tinutului
si prefectul cetatii Vecy (Brancovenesti). Data azi, 6
februarie 1610, in Targu-Mures�.
Originalul acestei Diplome prin care plebeul Vasile
Lado, din Sacalu de Padure, a fost ridicat in randul
nobilimii din Transilvania si Ungaria se gaseste la
familia avocatului Teodor Iustinian din Cluj-Napoca,
acesta fiind nepotul sotiei preotului Toader Moldovan
din Rastolita, care era descendenta din familia Lado.
O copie a acesteia se afla si la Arhivele Nationale din
Targu-Mures, iar alta la Parohia Ortodoxa din Sacal.
Sigur, odata ridicat in randul nobilimii, Vasile Lado a
fost improprietarit cu o importanta suprafata de teren.
O parte din acesta era situat Dupa Deal, in vecinatatea
hotarului comunei Batos, motiv pentru care
sasii au voit sa-l treaca in stapanirea lor. Insa cei din
familia nemeseasca a Ladosilor au iesit cu armele si
i-au pus pe fuga. De atunci si pana in zilele noastre
acel loc se cheama Paraul Nemesului, chiar daca in
decursul vremii, datorita evenimentelor istorice
petrecute, pamantul acela a trecut in stapanirea altor
proprietari, iar descendentii familiei Lado au pierdut titlul
nobiliar acordat candva de principele Gabriel Bethlen.
* * *
Mai zilele trecute, aflandu-ma acasa, la Sacal, am
tinut neaparat sa mai urc, dupa multi ani, Calea
Dealului, ca sa ajung la Paraul Nemesului. Spre
surprinderea mea, Calea Dealului nu mai exista!
Aproape nici nu i se mai cunoaste urma! Daca nu as
sti ca pe acolo a fost candva un drum batatorit de
carele care-l urcau sau il coborau zilnic, nimeni nu
m-ar putea convinge ca acolo a fost candva un drum.
Nu a fost chip sa pot razbate prin hatisul de ierburi si
maracini care au crescut pe vechiul drum. Am luat-o
pe alaturi, tot prin niste ierburi necosite, pana cand,
cu greu, am reusit sa ajung in deal, acolo unde pe
vremuri era o troita ocrotita de o mica constructie din
lemn. Se iesea, mai rar in tarina, fiindca drumul era
greu. Nu mai este nici troita. Exista totusi un fel de
cruce cioplita din lemn de stejar. Se vede ca nimeni
nu o mai baga in seama, asa ca s-a inclinat, gata sa
cada. M-am oprit, cateva minute in fata ei, cugetand la
ceea ce era si nu mai este. Mi-am amintit dintr-odata
de versurile unui vechi cantec, din vremea copilariei:
"Cruce sfanta parasita langa-o margine de drum,
Acoperisul tau se strica cu crestinii de acum�� .
Si m-am intrebat daca mai traiesc crestini in satul
copilariei mele? Si daca preotul paroh, tanar fiind, o fi
urcat vreodata, impreuna macar cu cativa credinciosi
mai tineri, pentru a savarsi o sfanta slujba, asa cum
se facea candva la Crucea din Deal?
Asemenea Caii Dealului, nu mai este nici Paraul
Nemesului. Este doar un fel de lasatura napadita de
maracini, spini si ierburi crescute unele peste altele
de-a lungul anilor. Cu mare greutate am descoperit
tufa de maces care umbrea candva fantanita cu apa
limpede si rece, care nu mai exista nici ea. Dupa ce
am reusit sa strabat aceasta alcatuire salbaticita,
iesind la drum, m-am intors si mi-am aruncat privirea
peste intinderea ce se deschidea spe satul Goreni.
Acolo este Paraul Petrisului, dincolo Padurea Arsa,
mai departe, aproape de Goreni, Potocescu� Si mi-am
adus aminte de Ion al lui Rebreanu: "Cat pamant,
Doamne!�, se mira el. ,,Cat pamant, Doamne, nelucrat!
�, am cugetat eu, cu sufletul plin de amaraciune.
