RAZBOIUL RENASTERII NOASTRE

Luna aceasta, pe 28 iulie, se implinesc 100 de ani de la declansarea
Primului Razboi Mondial. Spre deosebire de cel din anii 19391945, considerat o adevarata catastrofa umana. Primul are cu totul
alte conotatii, avandu-se in vedere ca in urma lui s-au daramat imperii
si au renascut zeci de natiuni, Europa insasi devenind un continent
reinnoit. Amintim cititorilor ca declansarea lui a avut la baza atentatul
de la Sarajevo, petrecut cu exact o luna inainte, pe 28 iunie 2014, unde
si-au pierdut viata printul mostenitor, Franz Ferdinand, si sotia Sofia,
cel care urma sa ajunga pe tronul de imparat al imperiului austroungar.
Despre cel ucis contemporanii spuneau ca avea o minte
luminata, cu deschidere spre modernizarea imperiului, pana la
transformarea lui intr-o federatie si ca avea o simpatie deosebita fata
de romani. Principele mostenitor, spun documentele, s-a gandit sa
acorde egalitate tuturor nationalitatilor, diminuand astfel suprematia
natiunii austriece in Cisleithania si a celei maghiare in Transleithania.
Potrivit unor afirmatii facute de el, acesta si-a propus inlocuirea
dualismului austro-ungar de la 1867, considerat drept o catastrofa, cu
sistemul federalist, puncte de vedere riscante la acea vreme si care
nu stim daca n-au stat chiar ele la baza asasinatului, chiar daca el a
fost facut cu mana sarbeasca.

De astfel de idei atat de generoase a fost "bantuit�, in urma cu
aproape un secol si jumatate, si regentul, apoi imparatul Iosif al II-lea
(1765-1890), succesorul Mariei Tereza la tronul Vienei, idei exprimate,
tot inainte de a deveni imparat, in urma periplului sau de trei luni prin
Transilvania, la 1773, dar si in alte parti ale imperiului, si el mare
simpatizant al romanilor ardeleni. In cele din urma n-a putut face nimic,
intentiile lui de emancipare, mai ales a romanilor, lovindu-se ca de un
zid de impotrivirea nobililor unguri si a patricienilor sasi.
Revenind la razboi, el a inceput ca o masura de represalii la adresa
sarbilor, facuti vinovati de atentat, sens in care Serbia a si fost
desfiintata. Lucrurile s-au incurcat intr-atat, incat nici dupa o luna, pe
la jumatatea lui august 1914, Europa s-a divizat in doua coalitii: Antanta
(Anglia, Franta, Rusia si ulterior Italia si Romania) si Puterile Centrale
(Germania, Austro-Ungaria, sustinute indeaproape de Turcia si
Bulgaria) si care si-au declarat razboi una alteia.
Desi razboiul de care vorbim, ca toate
celelalte, a fost o confruntare intre doua
tabere cu interese diametral opuse, el a
avut un mesaj cu totul special si anume
acela de renastere a Europei intr-o cu totul
alta formula. In spatele lui se aflau
acumulari ce au razbit in timp, de la
Revolutia franceza (1789), dar si de la cea
de la 1848 si mai devreme care cereau un
nou tip de relatii intre state, schimbarea la
fata si din temelii a batranului continent,
prin sfaramarea tiraniei imperiilor si
renasterea natiunilor.

Idei intr-adevar frumoase si generoase,
numai ca bataliile se castiga pe campul
de lupta, iar la acest capitol puterile reformatoare,
adica cele din grupul Antantei,
stateau prost in primii doi ani de razboi.
Germania si Austro-Ungaria erau in ofensiva
pe toate fronturile, atat in zona Galitiei
(Polonia de azi), pe frontul rusesc, cat si in
Balcani, astfel incat ideile de care
vorbeam riscau sa fie spulberate. La
mijlocul lunii august 1916, Puterile Centrale
aveau sub control 431.000 kmp din teritoriile
Antantei, in vreme ce aceasta din urma
reusise sa puna stapanire pe doar 22.000
kmp de la adversar, in zona Galitiei si
Bucovinei. Glorioasa situatie de pe front
l-a extaziat pe premierul ungar Tisza Istvan,
care intrezarea deja marele rol civilizator pe
care Ungaria il va avea in viitoarea Europa.
Aceasta stare de fapt a obligat Franta si
Anglia, sustinute indeaproape de Statele
Unite, ca principali actori ai Antantei,
sa-si caute aliati printre prezumptivii
beneficiari ai reformarii continentului,
printre care se inscria si Regatul Romaniei.
Ca urmare, Italia a intrat in razboi alaturi
de Antanta in august 1915, iar noi am
continuat sa ramanem in expectativa si
datorita sensibilei situatii in care ne aflam,
cu regi de sorginte germana (Carol I, apoi
Ferdinand) si cu interese majore nationale
care se puteau indeplini doar alaturi de
Antanta. In cele din urma, liberalul Ionel
I.C. Bratianu si taranistul Iuliu Maniu, dar
si marele Nicolae Iorga au convins de
necesitatea urmaririi interesului national,
care a insemnat intrarea Romaniei in razboi
alaturi de Antanta, lucru care s-a si
petrecut pe 14/27 august 1916. Desi prost
echipata, armata romana s-a aruncat in
lupta cu tot entuziasmul, intreg corpul
militar, de la soldat la general, fiind convins
de faptul ca a intrat intr-un razboi de
reintregire si de eliberare nationala a
fratilor de sub stapanirea altora si nu
intr-unul de cotropire de teritorii straine.
Eroismul si puterea de sacrificiu manifestate
pe campul de lupta de ostasii romani
l-au determinat pe presedintele Frantei,
Georges Clemanceau, la Conferinta de
Pace de la Paris, sa faca, in fata delegatiei
romane, urmatoarea remarca: "Pentru
sacrificiul poporului roman, imi scot palaria,
dar nu si pentru conducatorii lui.�
Aceasta neprevazuta intorsatura in
orientarea Romaniei a starnit un puternic
val de furie din partea Puterilor Centrale
(Germania si Austro-Ungaria), care au
declansat o actiune militara de desfiintare
a statului roman, de genul celei din Serbia
la declansarea razboiului. Atacata din trei
parti, dinspre nord-vest, sud-vest si sud de
catre forte combinate ale Germaniei,
Austro-Ungariei si Bulgariei, armata
romana n-a putut face fata. Cotropitorii au
cucerit Bucurestiul, inclusiv 2/3 din teritoriul
tarii, pana pe linia Siretului. Guvernul
refugiindu-se la Iasi, Romania a supravietuit,
timp de circa doi ani in zona
Moldovei de nord, in conditii aproape
imposibile.

A fost o situatie de cosmar, insa cu
sprijinul logistic al Frantei, Romania si-a
revenit moral si militar, inscriind in vara lui
1917, ce-i drept cu sacrificii enorme, unele
din cele mai stralucite victorii ale neamului,
la Marasesti, Marasti si Oituz.
Esential este ca, la intrarea in razboi, si
beneficiind de principiul nationalitatilor, la
care presedintele SUA, Woodrow Wilson,
tinea foarte mult, Romania si-a negociat cu
claritate pretentiile, care au insemnat
alipirea la patria-mama a Basarabiei,
Bucovinei, Ardealului si Dobrogei, teritorii,
cotropite de-a lungul vremii si incorporate
in state si imperii straine. Cu toate suferintele
si pierderile, nu putem sa nu elogiem
acest razboi care a adus reintregirea
neamului romanesc, intr-un stat unitar si
puternic, Romania dodoloata, cum le placea
contemporanilor sa o alinte. Lucrul acesta
nu s-a mai intamplat de peste 2000 de ani,
de pe vremea regelui geto-dac Burebista
(70-44 i.e.n.), cand statul centralizat al
stramosilor nostri domina o parte din centrul
si sud-estul Europei, cu intreaga Peninsula
Balcanica, inclusiv nordul Greciei de azi,
totul pe o suprafata de circa un milion de
kmp. Arealul de existenta al celor din care
noi ne tragem este mult mai mare decat
spatiul geografic de care dispunem azi.

Analizand ceea ce au primit toate statele
succesorale in urma acestui razboi, este
vorba de Cehoslovacia si Polonia, care au
renascut ca state, dar si de Iugoslavia si de
noi, care au fost reintregite, Romania este
cea mai mare beneficiara, avand si de unde
primi, tocmai datorita rezervorului sau
demografic extrem de intins. Conform
raportului teritorial si etnic care a stat la
baza aplicarii principiului nationalitatilor,
Romania a crescut de la 137.000 kmp, cat
cuprindea Vechiul Regat, la 295.000 kmp, mai
mult decat dublu. Dovada ca imensul spatiu
al stramosilor nostri a fost si este plin de
romani, cu toate aceste adaugiri teritoriale
si de populatie, Romania a continuat sa aiba
la reintregire cea mai buna compozitie
etnica dintre toate statele succesorale
amintite, cu 74 la suta romani, 8,4 la suta
maghiari si secui, 5 la suta evrei, 4,3 la suta
germani, 3 la suta rusi si ucraineni, 2 la suta
bulgari si 3,3 la suta alte etnii. O structura
demografica ce i-a permis sa intre in
categoria statelor nationale unitare, statut
care trebuie pastrat in continuare, cu atat
mai mult cu cat ponderea celor de nationalitate
romana a crescut la 85 la suta.

De altfel, nu trebuie uitat de ecoul trezirii la
romanism cu acest prilej si a celor aflati mai
departe de granitele noi ale tarii, si care au
intrat in componenta altor state succesorale.
Miscari de acest gen au avut loc
atat in randul aromanilor si macedoromanilor,
concentrati in zone ale Bulgariei
si Greciei, a vlahilor de pe Valea Timocului
si Voivodina din Serbia, a celor din Albania.
O dovada ca reintregirea n-a fost totusi suta
la suta, dar a avut un puternic ecou in randul
fratilor nostri.

Evident ca ceea ce am obtinut din al
nostru, si cu atatea sacrificii ale inaintasilor,
nu ne putem permite sa instrainam nicio
palma de pamant, indiferent sub ce motiv ni
s-ar cere. De aceea, este imperios necesar
sa se puna capat oricaror targuieli si
discutii ce vizeaza transferarea suveranitatii
noastre teritoriale altor grupuri etnice,
doritoare de autonomii, cu atat mai mult cu
cat ele vizeaza cu nerusinare centrul
absolut al Romaniei. Invitam deci, partidele
si oamenii politici la un respect mai mare
fata de glia stramoseasca, pentru a carei
pastrare si integritate inaintasii nostri si-au
facut din plin datoria, chiar cu pretul jertfei
supreme, in razboaiele fie de reintregire, fie
de aparare a integritatii granitelor noastre,
dar niciodata de cotropire a altora.

Lasă un comentariu