Dupa impartirea, la 1867, a Imperiului habsburgic in doua entitati:
Cisleithania (partea austriaca) si Transleithania (partea ungara)
si formarea dualismului austro-ungar, mintile luminate ale austriecilor
si-au dat seama de enorma greseala pe care au facut-o la presiunea
irezistibila a ungurilor. In vreme ce in partea austriaca a imperiului
natiunile supuse respirau mai usor, ele beneficiind de un oarecare
grad de autonomie (este vorba de cehi, polonezi, sloveni si croati), in
Transleithania, ungurii "au pus saua� pe romani, slovaci, sarbi, ruteni
si bosniaci, propunandu-si ca, printr-un vast proces de asimilare, sa le
anihileze in scurt timp intreaga personalitate: etnia, traditia si graiul si
formarea unei singure si puternice natiuni, cea maghiara.
Lucrul acesta a fost favorizat de alipirea samavolnica la Ungaria,
tot la 1867, a Transilvaniei si Slovaciei, ca teritorii componente ale
regatului extins. Diabolicul program de asimilare de catre 40 la suta, a
unei populatii de 60 la suta, din componenta imperiului ungar, i-a uluit
pe europeni, dat fiind faptul ca el putea fi realizat doar prin masuri
draconice, care presupunea din capul locului inasprirea terorii si
distrugerea spiritualitatii celorlalti. De fapt, clasa politica maghiara
a vremii era constienta de acest risc, de care insa n-a tinut cont,
motiv pentru care a si pregatit un pachet de masuri coercitive
adecvate, primul pas fiind maghiarizarea completa a numelor si
locurilor, incercand sa stearga din mentalul colectiv orice urma a
apartenentei la o anume etnie.
Indrazneala aceasta fara margini a trezit reactii nu numai in randul
"natiunilor cobai�, pe care de altfel le-am amintit, ci si al popoarelor
imperiale. De ea s-au mirat si austriecii, care n-au indraznit sa impuna
germana ca limba de stat in tarile pe care le avea in subordine,
facandu-l in acelasi timp pe cancelarul german Wilhellm al II-lea sa
atraga atentia prim-ministrului ungar cu privire la asemenea practici
degradante, mai ales ca era vorba si de o importanta populatie de
origine germana.
Daca este sa vorbim, in acceptiunea ungara, despre nefastul drum al
ungurilor spre Trianon, se poate spune ca acestia si-au facut-o cu
mana si mintea lor. Asadar, criza cea mare declansata la sfarsitul
secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea in imperiul, de acum
austro-ungar, a pornit din zona ungureasca a imperiului
si, evaluandu-le ambitiile de neoprit, oamenii de
stat austrieci si-au dat seama de marea eroare a
habsburgilor atunci cand au acceptat dualismul,
apreciata ca "cea mai grava savarsita de-a lungul
secolelor de dominatie�. Ei au prevazut, de altfel, ca
inceputul sfarsitului este pe aproape si ca pieirea
multisecularului imperiu vine de la Budapesta, pe care
ei o considerau o adevarata piatra de moara in acest
nereusit melanj. Iata ce nota, referitor la acest aspect,
Ottokar von Czernin, ministrul de Externe al AustroUngariei, in momentul destramarii imperiului: "Trebuia
sa murim. Aveam doar libertatea de a ne alege modalitatea
de a muri, iar noi am ales-o pe cea mai ingrozitoare�.
In consecinta, ungurii prin atitudinea si politica lor
antiumana au devenit demolatorii propriului lor sistem,
grabind astfel deznodamantul care, in cele din urma,
a avut loc, prin intermediul Primului Razboi Mondial
(1914-1918) care, asa cum am mai spus, constituie raul
cel mai benefic din intreaga istorie a omenirii, el punand
capat dominatiei imperiilor si confirmand renasterea
natiunilor, printre care si cea romana reintregita.
Dupa cum se stie, Primul Razboi Mondial s-a terminat
cu infrangerea de catre tarile Antantei (Franta, Anglia
si Statele Unite, Rusia, inclusiv Romania) a Puterilor
Centrale (Germania, Turcia, Austria, Ungaria si
Bulgaria), obligate de catre invingatori sa dea libertate
tuturor natiunilor subjugate secole de-a randul. Asa a
avut loc infiintarea statelor: Cehoslovacia, Serbia,
Slovenia, Croatia, Bosnia si Hertegovina, precum si
reintregirea Romaniei si a Poloniei cu provinciile
cuvenite de drept si de fapt. Cu fiecare din cei invinsi
au fost semnate tratate separate, la termene si in
localitati diferite. In vreme ce Germania, Austria, Turcia
si Bulgaria au raspuns cu demnitate sortii lor de invinsi,
ungurii au refuzat categoric semnarea tratatului. In
plus, contrar solicitarilor Conferintei de pace, au
declansat, prin Bela Kun, doua ofensive pe teritoriile
Slovaciei si Transilvaniei, pe care le-au pierdut.
Trianonul a fost ultimul tratat semnat la Conferinta de
Pace de la Paris (4 iunie 1920), tocmai datorita
tergiversarilor din partea maghiara, care abia dupa
instalarea lui Horthy la putere a catadicsit sa trimita o
noua delegatie la Paris. Numai ca n-a fost vorba de o
delegatie normala, ci de una extrem de stufoasa,
formata din 7 comisari generali, 6 comisari, 38 de experti,
6 consilieri din partea principalelor partide politice, in
frunte cu arhicunoscutul conte Apponyi Albert, cu
scopul de a intoarce rezultatele Tratatului de pace,
incercand sa dovedeasca lumii ca, de fapt, ei sunt
adevaratele victime, ca Ungaria a fost dintotdeauna
un stat unitar si de sine statator, in care celelalte
nationalitati se simteau foarte confortabil, acuzand
de imperialism Romania, Iugoslavia si Cehoslovacia,
care, incalcand tocmai principiul nationalitatilor, au
acaparat parti din "teritoriul milenar al Ungariei�. Ei
au mai aratat ca tocmai datorita "raspandirii� in toate
provinciile a limbii maghiare a fost solutionata
"chestiunea nationalitatilor�. Dar ei nu s-au oprit aici.
Dupa ce au aruncat in spatele Austriei toata vina
pentru inceperea Razboiului Mondial, ei au cerut
anularea tuturor plebiscitelor din anul 1918, cum a fost
si cel din 1 Decembrie de la Alba Iulia, dar si din alte
tari, si realizarea unor noi plebiscite pentru constituirea
unei Confederatii danubiene, dupa modelul vechiului
imperiu, evident sub egida Ungariei.
Enervandu-i la culme cu impertinenta lor pe cei din
Consiliul Suprem al Conferintei de Pace, raspunsul
textual al Aliatilor a fost acesta: "Chiar un stat vechi
de o mie de ani nu e indreptatit sa dureze, cand istoria
lui nu este decat istoria unei lungi asupriri de catre o
minoritate lacoma de a domina asupra popoarelor
cuprinse in fruntariile sale. Dreptul istoric, (al celui mai
puternic) nu poate fi invocat impotriva popoarelor�.
Am invocat, nu intamplator, aceste momente
cruciale ale istoriei pentru a dovedi ca in comportamentul
celor bantuiti de hungarism nimic nu s-a
modificat. De asemenea, tot realitatea ne dovedeste
ca in materie de politica fata de minoritati, in general,
si fata de cea maghiara, in special, Ceausescu a avut
cea mai corecta abordare. Pentru ca, in momentul in
care, dupa decembrie 1989, s-a incercat acordarea
unui grad mai mare de miscare si de libertate, ungurii
ni s-au ridicat pur si simplu in cap, cu pretentii gradate,
incompatibile cu statutul unei minoritati. Sa ajungi sa
ti se ofere drepturi de care nicio alta minoritate a
Europei nu beneficiaza, la care se adauga un statut
preferential la guvernare, iar raspunsul sa fie mereu
acelasi "separatism si autonomie neconditionata�,
si nu oriunde, ci tocmai in inima Romaniei, este o
obraznicie de neiertat. Vina este de fapt a noastra,
pentru ca, din motive inchipuite si prost interpretate
la nivel politic, ne-am caciulit in fata lor, acordandule
drepturi si privilegii in prostie, pe care ei le-au
folosit pentru consolidarea propriului front de lupta
pentru autonomie.
O sfidare si o lipsa de bun-simt mai mari nu poate fi
decat recentul raspuns negativ la gestul generos, dar
deloc de apreciat al premierului Victor Ponta, de a o
aduce la guvernare, ca apoi, cu toate favorurile
acordate in ultima perioada, UDMR sa decida
sustinerea unui candidat propriu la guvernare.
De altfel, de jocul lor destructiv si lipsit de scrupule
speram ca s-au convins si liderii partidelor politice
locale, muresene si targumuresene, care, in decursul
anilor, au cochetat deseori in aliante nocive cu
consilierii UDMR, sau cu alte formatiuni de sorginte
maghiara, cu rezultate extrem de grave asupra
peisajului comun, profund marcat de separatism etnic,
ceea ce este foarte grav pentru viitorul unei societati.
Pentru a ne reveni din aceasta degringolada, singura
solutie este sa nu fim noi mai destepti decat altii si sa
ne rezumam la aplicarea normelor europene in materie
de drepturi ale minoritatilor. Numai asa se poate
restabili un echilibru firesc intre viata comuna a unei
minoritati si cea a tarii in care aceasta traieste, si
care face posibila convietuirea fireasca si pe termen
lung. A pretinde, ca minoritar, o viata identica ca in
patria mama este o aberatie, pe care, din pacate, liderii
politici maghiari din Romania au fost prea lasati sa o
propage in voie, dand maghiarilor de rand sperante
desarte. Evident, locul maghiarilor din Romania este
aici, alaturi de noi, dar nu oricum si in conditii de sfidare
si continua ostilitate indusa.
Speram ca dusurile reci si nefastele experiente prin
care clasa politica romaneasca a trecut sunt suficiente
pentru a transa in mod obiectiv aportul nefast pe care
politica antiromaneasca a liderilor maghiari a avut-o
la crearea haosului din tara si la incetinirea ritmului
dezvoltarii ei din 1989 incoace. De asemenea, credem
ca a sosit momentul ca populatia maghiara traitoare
in Romania sa renunte la himerele pe care revizionistii
horthysti nu inceteaza sa le inoculeze, trezind in ei
sperante desarte, in detrimentul bunei convietuiri cu
romanii majoritari si atat de toleranti. Trista experienta
din Ucraina, in materie de revolta a minoritatii ruse,
constituie un serios prilej de meditatie pentru cei care
nu-si mai incap in piele, de a-si reconsidera pretentiile
si reevalua limitele.
