"Omul lacom atata cearta, iar cel ce nadajduieste in Domnul va fi indestulat.�
(Pildele lui Solomon 28, 25)
Mi s-a dat sa surprind in peisajul mundan impestritat
existenta unei manii a binelui. Oameni, de cele mai multe ori
cu pretentii de brevetati intelectual, moral sau socioprofesional,
cu pretiozitati proferate dogmatic, intra, fara
rezerve, intr-un joc periculos: acela de a se pune in slujba
binelui, obsesiv, patimas chiar, de parca binele ar fi ceva ce
trebuie facut la norma si prezentat cetatii cu orice risc. Se
ajunge pana acolo incat aviditatea pentru infaptuirea binelui,
devenita lege existentiala la unii, te transfigureaza intr-un
semizeu gata sa culegi aplauzele celor care, siderati de
propria-ti forta angajanta inspre bine, te contempla, jinduind
dupa clipa in care, intr-o buna zi, ei vor fi eroii facerii de bine.
Apoi, daca cineva indrazneste sa domoleasca lacomia dupa
atata bine a unora, se poate alege cu osande dintre cele mai
bizare: uneltitor impotriva inaltelor idealuri de bine, retrograd
in materie de axiologie sau delicvent impudic.
N-as vrea sa ma socotiti un paranoia care-si cauta de
lucru si, din lipsa de altceva, amendeaza vulgar preocupari
atat de nobile precum interesul pentru bine. N-am nimic
impotriva savarsirii binelui cu verva, voiciune sau volubilitate,
in cel mai autentic spirit crestin, din care nu vor lipsi niciodata
discretia si raportarea sincera fata de destinatarul binelui.
Ba chiar scriu apasat: Fiti oameni de bine! iubitori de frumos,
dar cu decenta, discernamant si fara a va aureola ca
binefacatori sau a va lacomii la sipetul cu valori. S-ar putea
sa culegeti de acolo ceva ce va depaseste masura la care
ati ajuns. Si, astfel, va veti umple de ridicol. Acceptati ca,
unui bine controversabil, afisabil si aplaudabil sau asumat
cu orice pret, e de preferat intotdeauna onestitatea unui
pas inapoi din fata binelui pe care ai contat ca-ti va aduce lauri,
totul realizandu-se printr-un gest liber consimtit si tocmai de
aceea ispasitor. Cu alte cuvinte, a te lacomi sa faci binele,
fara a tine cont de maniera de lucru, e primejdios si vatamator.
Pe langa mult efort investit, reusita unei astfel de lacomii te
pangareste. "Cand un om reuseste sa faca ceva ce i-a solicitat
mult efort (n.n. � inclusiv binele din lacomie), in el incepe sa
lucreze trufia. Cel ce slabeste se uita cu dispret la grasi, iar
cel ce s-a lasat de fumat rasuceste nasul dispretuitor cand
altul se balaceste inca in viciul sau. Daca unul isi reprima cu
sarg sexualitatea, se uita cu dispret si trufie catre pacatosul
care se cazneste sa scape de pacat, dar instinctul i-o ia inainte!
Ceea ce reusim, ne poate spurca mai ceva decat pacatul
insusi. Ceea ce obtinem se poate sa ne dea peste cap reperele
emotionale in asa maniera incat sa ne umple sufletul de venin...
Drumul catre iubire se ingusteaza cand ne uitam spre ceilalti
de la inaltimea vulturilor aflati in zbor. Blandetea inimii se usuca
pe vreji de dispret, de ura si de trufie, daca sufletul nu este
pregatit sa primeasca reusita cu modestia si gratia unei flori...
Daca ai reusi in viata (n.n. � sa faci binele), nu te agata de
nereusitele altuia, pentru a nu trezi in tine viermele cel aprig
al orgoliului si patima infumurarii. Reusita este energia iubirii
si a capacitatii tale de acceptare a vietii, dar ea nu ramane
nemiscata, nu este ca un munte sau ca un ocean... Acum stiu,
stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului,
orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa,
simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si
gingasiei unui menuet de Mozart... este un pacat si o
spurcaciune...� (Nicolae Steinhardt, Acum stiu, am aflat si eu...).
De fapt, fiara lacomiei s-a incuibat in viscerele fiintei umane
dintru inceput. Asa s-a inaugurat o tiranie care transforma
nobletea sufletului omenesc in rapacitate. Pofta nebuna dupa
ceva ce nu-ti apartine sau de a fi reper existential sunt tot
atatea fete hidoase ale lacomiei care schimonoseste omul.
Deosebirea intre ele consta in faptul ca se consuma in planuri
diferite: pe de o parte, in plan material, iar pe de alta parte, in
plan spiritual, cu toate ca, mai tot timpul, planurile interfereaza.
Daca lacomia dupa a avea e o obisnuinta in randul oamenilor,
lacomia de a fi trece adesea neobservata. Adica, nu ne
stinghereste cu nimic faptul ca vrem sa fim cu orice pret cei
mai buni, cei mai induhovniciti, oameni de rating, cu o
popularitate atent construita si bine difuzata. Ce sa mai vorbim
de apetitul nostru, parca niciodata stamparat, dupa faima
de a fi cunoscuti ca facatori de bine sau ofertanti ai unui
mai bine decat binele in vigoare. Si ce e rau in asta? Nu e
rau sa fii mai bun, mai duhovnicesc sau mai iubitor, dar toate
acestea in raport cu tine insuti. In comparatie cu ceilalti sau
dezvaluindu-te e otravitor. Lumea duhului nu cunoaste grade
de comparatie, decat in relatia cu sine, asa cum nici lumea
lui Dumnezeu nu le are. Aici vorbim de inaintare sau
scufundare neincetata in Iubirea inepuizabila si personala,
fara a ne pierde identitatea.
Dar sa ne amintim: "�Dumnezeu a zis El, oare, sa nu
mancati roade din orice pom din rai?� Iar femeia a zis catre
sarpe: �Roade din pomii raiului putem sa mancam; numai din
rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu:
�Sa nu mancati din el, nici sa va atingeti de el, ca sa nu
muriti!� Atunci sarpele a zis catre femeie: �Nu, nu veti muri!
Dar Dumnezeu stie ca in ziua in care veti manca din el vi se
vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele
si raul.�� (Facerea 3, 1-5). Aici si acum s-a nascut lacomia
duhovniceasca, prin acel "...veti fi ca Dumnezeu...�. Omul a
voit sa-L guste pe Dumnezeu din ce in ce mai mult, chiar si in
momentul cand ar fi trebuit sa accepte ca e la regim, gustand
doar cate putin, exact atat cat era potrivit pentru ora
respectiva. El se gasea la stadiul in care nu putea fi inca
precum Dumnezeu. Asemanarea trebuia castigata prin efort
duhovnicesc. Daca n-ar fi fost imbatat de lacomia
duhovniceasca, ar fi putut recunoaste ca n-are forta
necesara sa fie "ca Dumnezeu� si s-ar fi oprit la timp, ar fi
facut pasul inapoi. Insa omul a iubit mai mult grandoarea de
a fi "ca Dumnezeu�, decat pe Dumnezeu insusi. Asa ne-am
pomenit pe capul nostru cu mania binelui.
Pr. OVIDIU BARSAN,
Parohia Ortodoxa "Sfintii Arhangheli
Mihail si Gavriil� Sancraiu de Mures
