Bunicul si Mihaita au mers impreuna la plimbare. Era intr-o dupaamiaza
de iarna apriga. Mihaita se bucura de gheata si zapada, topaia
si umbla greu prin zapada. Bunicul, cu zambetul pe buze, il urma
anevoios. Era bolnav de inima, chiar foarte bolnav. Mihai voia sa mearga
la iaz. Acesta era acoperit cu un strat de gheata.
- Trebuie sa fie splendid pentru patinaj, striga copilul. Voi incerca sa
ma dau putin pe gheata! Bunicul il avertiza. Cand Mihaita isi puse
picioarele pe gheata, bunicul ii spuse insistent:
- Vino, dragul meu, la mine. Nu te du pe gheata!
Dar cuvintele batranului au venit prea tarziu. Gheata s-a spart, Mihaita
cazu in apa si acum se tinea de marginea unei bucati de gheata.
Tremurand, bunicul isi intinse numaidecat bastonul catre nepotel. Depuse
tot efortul sa nu alunece si sa nu scape bastonul din maini. In cele din
urma reusi sa-l salveze pe baiat. Il lua in brate si-l duse repede acasa.
Copilului i-a fost de ajuns o baie calda, ca sa-si revina, dar pentru
batran aceasta intamplare a fost prea mult, prea obositor. Un atac de
inima ii puse capat vietii. Si durerea celor dragi a fost mare. Nu peste
mult timp, rudele voiau sa daruiasca saracilor toate lucrurile care
apartinusera bunicului.
Mihaita privea cu durere.
- Nu, striga el deodata, nu aruncati bastonul. Il voi lua eu! Cu acest
baston bunicul mi-a salvat viata, in timp ce pe a sa a pierdut-o. Atat cat
voi trai, vreau sa am cu mine bastonul, ca semn al iubirii sale fata de mine!
Parintele GHEORGHE SINCAN, paroh la Targu-Mures
