In cortul sau de lupta imi doarme-adanc Viteazul
Iar somnul plin cu vise ii tremura obrazul,
L-apasa grija tarii si soarta ei de maine
C-ar vrea s-o stie mare, rotunda ca o paine.
Sa-i curete neghina din lanul ei de soare,
Sa-i oblojeasca rana, s-o scoata din stransoare,
Sa-i deie sange proaspat si raza de speranta,
Sa-ntoarca brazda noua, sa-i faca alta viata.
Se simte insa singur ca fiara-ntre haitasi,
Miroase imprejuru-i a Iude si a lasi,
El stie ca-i nadejde si pavaza la toti
Dar multi de-ai sai pierira si tinerii-s necopti.
O, de-ar avea alaturi stejarii de romani
Cei fara frica mortii si ura de straini
S-ar linisti pe data, frumoasa iar fi viata,
Pamantul sau sub soare ar fi ca dimineata
Unit pe totdeauna, acum si-n viitor
Iar omul tarii liber, ca pasarea in zbor.
***
Dar ce se-aude-afara, e zarva grea si sfada,
Din pat sare Viteazul luandu-si a sa spada,
El simte, ca si fiara, primejdia ce-l paste,
Mirosul mortii crude ce langa el se naste.
Il vede-apoi pe Basta setos de razbunare,
Inconjurat de garda, voloni cu chip de fiare
Cu sabiile trase venind spre el de-a valma
N-are la dansul scutul si uda-i este palma,
Si-n clipa ceea simte ca-n spate-i intra-o lance
Iar sabiile-l taie adanc, dar n-are-a face,
Isi simte caldul sange si viata cum il lasa,
Puterile ii seaca, iar moartea-l prinde-n plasa.
O halebarda vine din cerul plin de soare
Spre capul sau se-ndreapta sa mi-l loveasca tare
Si-n clipa infinita isi vede-al sau sfarsit,
Nu se caieste insa, ca stie ce-a pohtit.
***
Cea halebarda cade, neant si intuneric,
Istoria se surpa in trupul celui vrednic
Dar numai pentr-o clipa, c-apoi de-antreg se trece
Maritul vis din trupul ramas de-acuma rece
In inimile celor ce dupa el raman,
Sa faca implinitul, Vitezului Roman.
