Cei invechiti in timp (partea I)
Ne-a asezat Maritul dintru inceput
pe acest neasemuit "picior de
plai� si "gura de rai�, pentru a ne
inspica in timp si a ne osteni in
fapte mari, bune si inaltatoare,
stiind ca numai asa vom binemerita
a ne vesnici in neuitare.
Si tot de-atunci ne-am tors, din
caierul neopritului timp, zilnicitele
clipe, pe care tot El le-a sorocit a
fi bune sau rele, dupa cum bune
sau rele au fost si urmele faptelor
noastre, oglinda a tainicelor
ganduri incoltite in huma dorintelor
si a viselor ce ne-au tot urcat
si coborat in viata.
A fost candva o vreme mare si
glorioasa, imbracata in aura
stralucitoare a nemuririi, cand,
dragostea de neam si tara nu se
invata, ci se primea odata cu
laptele supt de la mama, cand nu
maretia vorbelor, ci faptele venite
din "cuget si simtiri� erau cele
care ingloriau un nume,
vesnicindu-l spre aducere aminte
in veci de veci. Ea, dragostea de
neam si tara, a fost miraculosul
leac vindecator si iertator a toate
pacatele facute in scurtimea unei
vieti trecatoare. Ca e asa o stim
scormonind cu gandul in legendele
si povestile noastre nemuritoare
ale caror inceputuri se
pierd in negura timpului, ele fiind
din vremea cand pe aici aceste
molcome dealuri erau munti semeti,
iar lacurile erau mari mangaiate
de vanturile istoriei. Pe atunci,
in acest rai strabun dar adevarat,
noi am fost Adamii si Evele locului,
iar acest cuibar, mereu nascator
de neamuri, ne-a inmultit ca spicul
graului in culcusul unor vremi calde
si linistite ale istoriei.
Atunci, in cele vremi de dincolo
de timp si lume, ciobanii nostri
mioritici, departandu-se de dunga
zarii, tot urcand si coborand munte
dupa munte, au batut stalpi de tara
prin locurile in care i-a odihnit
vremea si vremurile, ei fiind nascatori
de neamuri noi, impamantenite
si inmultite prin acele alte meleaguri.
Asa ne-am latit mereu in timp mosia
noastra strabuna, instelandu-ne
urma cu fapte mari si bune si nu
pradand si jefuind sudoarea muncii
altora, asa cum au facut-o altii care
ne-au urmat.
Asa ne-am trecut prin clepsidra
timpului neam dupa neam, crescand
odata cu muntii si cu codrii, indestulati
cu de toate cate ne-a pus
Domnul in cuibarul vietuirii noastre,
avand un singur gand, sa nu ne
micim mosia strabuna, sa urmam
legile incifrate la Tartaria de Hristo
sii nostri cei vechi, de ultimul
nostru Moise, marele si intelepul
Zamolxis.
Cand norii cei negri ai prapasteniei
se apropiau de noi in zornait de
spade, s-a gasit un Burebista care
sa ne adune din cele patru zari unde
cresteam pana atunci liberi si fara
griji, sa ne invete ca doar unirea da
putere, ca doar jertfa inalta si
innobileaza cugetul, ca nimic nu e
mai sfant decat muma care te-a
nascut, neamul care te-a crescut si
pamantul care te-a tinut in viata si
ca toate acestea merita a fi aparate
cu pretul trecatoarei tale vieti.
Apoi, vrad sa ne incerce taria si
credinta la cumpana unor nemiloase
vremi, Maritul ne-a pus in
fata gloria celor mai marete
timpuri, neinfranta si inlaurata
armata a Romei, mereu biruitoare
prin toate cotloanele acelei lumi,
iar noua ni l-a dat pe bunul si
viteazul Decebal. Lupii nostri au
muscat adanc din armia dusmana umilind-o pentru o scurta
vreme, dar nu indeajuns sa o si
infranga. Dupa o prea scurta
vreme, puhoiul roman s-a napustit
cu turbare asupra curajosilor
daci, invingandu-i. A ramas pentru
vecie, ca insfintita icoana, in
carnea Columnei, maretia, nobletea
si curajul fara margini ale
stramosilor nostri, care au aratat
lumii ca un popor liber poate fi
vremelnic invins, dar nu infrant,
atunci cand isi apara cu disperare
vatra vietuirii lui si locul sau in
istoria lumii. Cu jertfa si curajul
aratat atunci ne-am castigat,
pentru o buna bucata de
timp, stima si pretuirea istoriei,
convingandu-l pe Maritul ca
suntem un neam demn, cinstit si
jertfelnic care meritam a purta pe
umeri, de-a lungul veacurilor care
vor sa vina, povara binemeritata
a dragostei de tara si a credintei
ca El, Maritul, ne va ajuta mereu
atunci cand vom fi la cumpana
unor mincinoase vremi.
