Asa cum reiese si din constatarile Curtii de la Viena, care a incercat
sa amelioreze relatiile dintre "stari�, sa faca ordine si sa
reformeze societatea transilvaneana, indeosebi dupa ridicarea, la 1765,
a Transilvaniei la statutul de "Mare Principat Autonom� in cadrul
Imperiului Habsburgic, romanii au fost natiunea cea mai oprimata dintre
toate cele ale imperiului, mai mult chiar decat slavii din jurul nostru, fie
ca este vorba de sloveni, slovaci, sarbi sau croati. Niciunii dintre acestia
enumerati n-au fost tinuti in brate de catre nobilii unguri, dar niciuna
dintre aceste natii n-a fost adusa intr-o stare atat de deplorabila, de
iobagi de cea mai joasa categorie, si nici de tolerati in propria tara
dupa Rascoala de la Bobalna din 1437. Lasand la o parte documentele
de arhiva ale Curtii de la Viena, intocmite de catre insusi viitorul imparat,
Iosif al II-lea, in urma calatoriei sale de doua luni prin Transilvania, in
vara lui 1773, reliefate in parte intr-un articol anterior, iata ce spune
istoricul si scriitorul de etnie romano-maghiara, Francisc Pacurariu, in
cartea sa "Romanii si maghiarii de-a lungul veacurilor�: "Romanii, adusi
adesea in situatii economice mai dezavantajate, sunt redusi la
diferentieri vadite de vecinii lor. Marea masa a romanilor a cazut in
iobagie in asa masura incat, cu timpul, in limbajul comun, cuvantul
roman devine sinonim cu cel de iobag. Dar, chiar in cadrul iobagiei
comune romanii se disting adesea prin sarcini proprii si suplimentare
iobagesti. Sistemul juridic face si el adesea deosebire. Hotarari si
inaspriri de pedepse se adreseaza, uneori direct romanilor, incriminati
mai mult decat altii� (p.114)
De unde atata ura pentru romani? Din destinul peren, spunem noi, al
originii acestora, stiuti aici de cand lumea, in vreme ce slavii, indiferent
de numele lor, au acelasi statut de "nou-veniti�, ca si ungurii, cu
deosebire ca migratia lor s-a petrecut cu 2-4 veacuri mai inainte, adica
in secolele V-VII ale erei noastre. Si atunci a avut loc un episod dureros
pentru romani, in sensul ca ei au trebuit sa renunte la spatii intinse
lasate mostenire de stramosii lor geto-daci si traci, cum ar fi teritoriile
Bulgariei, Jugoslaviei, nordul Greciei, Cehoslovaciei, unde acestia si-au
stabilit cu timpul propria vatra, dar au ramas
totusi cu spatiul de dincolo de Tisa pana la
Nistru. Ocuparea la 896 a Panoniei, de drept
tot o mostenire romaneasca, prin venirea
ungurilor si extinderea lor treptata peste
teritoriul ramas romanilor, in speta
Transilvania, au pus in mare pericol nu numai
statalitatea, ci insasi fiinta noastra nationala,
prin incercarea brutala de dislocare si de
aruncare peste bord a unui popor cu radacini,
cum spunea marele Iorga, de doua ori
bimilenare infipte in inima acestui pamant,
pentru a-si face loc in istoria europeana
ultimul venit. Daca sarbilor, slovacilor,
slovenilor croatilor etc., ungurii le puteau
inchide usor gura, in sensul ca si ei sufera
de acelasi pacat original, subiectul cu
romanii era mult mai greu de abordat pentru
ca aici aveau de a face cu un "monument
urias�, de duritatea unui Sfinx, DacoRomania, stiuta de toata lumea si pe care n-o
puteau ascunde sub pres si nici existenta
vie nu i-o puteau nega. Nevoia de zidire a
"noii patrii maghiare� care se cerea, in iuresul
victoriilor, cat mai extinsa si cat mai bogata
si frumoasa, i-a pus pe potentatii natiei in
situatii extrem de delicate, ajungand la
concluzia ca pentru faurirea telului propus
niciun sacrificiu, de ordin moral, cat si
material, nu-i prea mare. Daca Transilvania
ar fi fost un pamant pustiu, cum pretind
acestia, care de milenii isi asteapta cu bratele
deschise un stapan, care sa-l onoreze, daca
romanii transilvaneni ar fi fost la nivelul de
dezvoltare al aborigenilor din America,
Australia sau Africa, traind din vanat, sau
ceea ce le cadea din pom (atunci cand
europenii au navalit peste ei), cu siguranta
situatia ar fi fost transata mult mai simplu.
Vechii locuitori ai Daciei ar fi fost anihilati,
lichidati, li s-ar fi cantat vesnica pomenire, si
pe ruinele a ceea ce a fost s-ar fi zidit fara
nicio problema marea patrie de care vorbeam.
Din pacate pentru unguri, lucrurile nu s-au
derulat astfel. Cucerirea "patriei extinse� a
fost si pentru ei un calvar de sute de ani, cu
eforturi si sacrificii mari si de toate felurile.
N-a fost deloc usor pentru ideologii natiei
aflate in plina afirmare sa formuleze un punct
de vedere care sa-i faca credibili in fata
umanitatii si sa le legitimeze actiunile. Pentru
ca pe romani n-au putut sa-i cucereasca atat
de usor si nici sa-i anihileze (de altfel, cine
le-ar mai fi inaltat castelele si sporit averile,
cine le-ar mai fi lucrat mosiile etc.), mai-marii
coroanei maghiare s-au gandit sa treaca la
masluirea istoriei acestora, pentru cei care
s-ar interesa de soarta romanilor, si la
instituirea unui sistem de oprimare care sa-i
extermine ca natiune, transformandu-i intr-o
mana de lucru ieftina si o fabrica vie de
sporire a maghiarimii prin samanta romaneasca.
S-a mers pe aceasta idee in speranta
ca va fi o reusita, dar lucrurile s-au incurcat.
In prima faza, pana in jurul lui 1700, ungurii n-au
avut cui da socoteala. Conform principiilor
de drept international de la acea vreme,
invingatorul lua totul si nu avea de dat seama
nimanui, invinsul suportand consecintele
propriei slabiciuni. Nu intamplator, dreptul
roman a consfintit celebrul aforism "Vae
Victis�, adica vai de cei invinsi. Numai ca pe
masura ce societatea europeana a progresat
si constiinta de sine a fiecarei natiuni supuse
a evoluat, cei oprimati, atat social, cat si
national, au inceput sa-si puna numeroase
intrebari, printre care si cea cu privire la
legitimitatea si rostul celor care i-au cucerit
si asuprit. Multi dintre imperialii epocii au mai
cedat in favoarea acestora, inclusiv habsburgii,
dar nu si maghiarii. Istoria de la
inceputurile ei, dar mai ales cea a mileniului
trecut este plina de asemenea revolte, care
au crescut in intensitate si au luat amploare
continentala. Se cunosc numai la noi,
rascoala de la Bobalna din 1437, cea a
secuiului Gheorghe Doja din 1514, a lui
Rakoczi al II-lea la 1711, a lui Horea Closca si
Crisan la 1784, si multe alte asemenea
manifestari. Asadar, cata vreme romanii au
fost "cuminti�, si istoricii unguri au dat
Cezarului ce-i al Cezarului, adica vorbeau de
continuitatea si intaietatea noastra pe
aceste meleaguri, de la sine si fara alte
interpretari. Lucrurile s-au incurcat cam
peste tot, in toate imperiile si cel mai mult la
unguri, in momentul in care au inceput
revendicarile nationale, mai precis in preajma
Rascoalei lui Horea, Closca si Crisan. Insa
amatorii de dominat popoare au gasit imediat
solutii, prin reinventarea istoriei. Din acel
moment au aparut destui "corifei mincinosi�,
cu titluri care sa afirme ca romanii de azi n-au
nimic cu dacii si nici cu romanii, ca noi am
venit de undeva din Sudul Dunarii, fie prin
secolul al X-lea, dar mai precis in secolul al
XIII-lea, oricum dupa unguri, strecurandu-ne
pe furis in toiul noptii in salasurile si paturile
ungurilor. Desi "surprinsi� de aceasta
indrazneala, ei nu i-au alungat pe romani,
pentru ca au acceptat sa le fie iobagi din
prima mana. Evident ca, in opinia maghiarului
educat sa fie stapan, o asemenea oferta nu
putea fi ratata. Si nici n-a fost. Intrat in jug
de bunavoie si nesilit de nimeni, adica
acceptand din capul locului conditia de
iobag, spun ei, romanul nu numai ca n-are
ce cauta pe aici, dar sunt de neinteles
motivele pentru care el se plange de
oprimarea consfintita, la urma-urmei. Iar
pretentia cum ca Ardealul ar fi pamant
romanesc este o mare nerozie, o jignire fara
margini, adusa celor care, cu atata daruire,
au edificat civilizatia acestuia. Povestea
aceasta, lipsita total de adevar, a devenit
chiar o religie a hungarismului existential,
de la care nu se abat cu nicio iota, oricat de
la indemana si de evident ar fi adevarul. Cam
aceste aspecte au fost reliefate si cu prilejul
"Marsului de amenintare al secuilor de
pretutindeni�, din 10 martie de la TarguMures, sens in care se actioneaza zi de zi,
iar acest mod comportamental, trufas il
gasim ca forma de manifestare in toate
structurile societatii, si mai ales la nivelul
primariilor si al consiliilor locale cu pondere
ungureasca, dar si la nivel central. In fata
acestei strategii tenace a pasilor marunti,
romanii n-au reusit sa se adune pentru ca,
de fiecare data, printre ei au fost suficienti
tradatori sau cozi de topor. Pentru ca
maghiarizarea unui popor mare de catre unul
mic nu numai ca este anacronica, dar n-ar fi
fost posibila daca lucrurile stateau altfel, cum
nici demaghiarizarea si castigarea demnitatii
nationale nu se face din aceleasi motive. Iar
modul in care inteleg si actioneaza reprezentantii
partidelor romanesti din majoritatea
forurilor legislative, locale sau centrale, cei de
la Targu-Mures si indeosebi ai PNL, constituie
o dovada certa in acest sens.
Asadar, oprimarea romanilor de catre
maghiari nu s-a incheiat la 1 Decembrie 1918.
Ea continua si astazi, mai ales cu sprijinul
lasilor, si va mai continua pana ce se va
intelege ca Romania e si ea o tara, cu
personalitatea si demnitatea ei, valori ce
trebuie respectate, dar si afirmate, lucru de
care sunt responsabile toate structurile
statului. In acelasi timp, indiferent de trecutul
minoritarilor, prezentul si viitorul trebuie
adoptat la realitatile momentului.
Respectandu-i pe minoritari ca parteneri
egali, acestia trebuie sa invete sa-si
cunoasca lungul nasului. Incercarea de
instituire a dictaturii minoritatilor asupra
majoritatii este nu numai un anacronism, o
cauza pierduta, dar si o ofensa adusa ordinii
de drept, modului civilizat de convietuire.
Pana ce aceste principii nu vor deveni
realitate, pana ce nu-si va ocupa fiecare locul
in banca sa, de unde sa contribuie la
prosperitatea comuna, pana ce liderii
minoritatii maghiare nu vor inceta sa lupte cu
armele minciunii si ale santajului, in Romania
nu va fi consens, pace si buna intelegere.
