Ce nu vor sa recunoasca istoricii unguri

Actualii istorici unguri nu sunt prea incantati de inaintasii lor, mai
ales de cei care au lasat posteritatii documente scrise si
necenzurate despre venirea ungurilor "in patrie�, despre traseul urmat
si despre cei pe care i-au intalnit in cale. De aceea, ei il contesta pe
Annonymus, cronicarul regelui Bela al III-lea, care, in Gesta Hungarorum
(Faptele ungurilor), vorbeste de existenta, la venire, in 896, a celor trei
voievodate romanesti conduse de Menumorut, Gelu si Glad, care au
opus, dupa relatari, rezistenta eroica cuceritorilor. De asemenea, ii
contesta, total sau partial, pe istoricii conationali mai vechi, care, in
opinia lor, au avut simple inchipuiri atunci cand au confirmat existenta
pe teritoriul Transilvaniei a romanilor, ca cei mai vechi locuitori, fara a
mai vorbi de acei istorici care, la venirea in patrie, aminteau de un cu
totul alt traseu decat cel "aprobat� oficial si care trebuie sa cuprinda
din capul locului teritoriul Transilvaniei. Asa, de pilda, istoricul ungur,
dr. Mihaly Horvath, autor si el, la 1860, al unei voluminoase Istorii a
Ungariei, recunoaste ceea ce au lasat mostenire inaintasii sai, adica
existenta romanilor, a voievodatelor lui Menumorut, Gelu si Glad, la
care nu uita sa adauge si traseul parcurs de triburile maghiare in drumul
lor spre "patrie�: Rusia kieveana, Halici, Galitia si Rutenia, pasul Verezke,
situat in Carpatii Padurosi, mult deasupra Romaniei de azi. Prin
netraversarea teritoriului tarii noastre de catre triburile maghiare nu
inseamna ca Transilvania a ramas in afara preocuparilor si intereselor lor. In
ea s-au facut de indata numeroase incursiuni de jaf, pentru aprovizionare,
indeosebi hrana si sare, dupa care s-au retras, scopul lor fiind atacarea
occidentului. "Opriti din pornirile lor spre apus si miaza-zi, spun istoricii
unguri, sub conducerea lui Vayk, dupa increstinare, isi indreapta privirile
spre Transilvania.� Din spusele vechilor cronicari rezulta ca atacarea
Transilvaniei cu scopul de a o cuceri a avut loc dinspre vest si, la multa
vreme de la descalecare, cucerirea ei durand cateva secole,
specificandu-se de asemenea ca traseul parcurs la "venirea in patrie�
n-a fost pe pamant romanesc. Sunt adevaruri care nu cad bine adeptilor
noilor teorii expansioniste si revansarde ale neohorthystilor de azi si de
aceea ele sunt combatute sau neglijate.
Iata ce spune in acest sens Gorog Ferencz, autorul editiei din 1936 a
Istoriei Natiunii Maghiare: "Istoria cuceririi patriei nu o cunoastem din
surse autentice deoarece ea a fost descrisa de cronicarii maghiari cu
doua-trei sute de ani mai tarziu, care intuneca adevarul, intretesandu-l
talmes-balmes cu legenda si pe alocurea cu propriile lor inchipuiri�.
(p.30). Din concluziile istoricilor rezulta ca expansiunea militara a statului
feudal maghiar in Transilvania a inceput din a doua jumatate a secolului
al XI-lea, deci dupa anul 1050, ceea ce inseamna circa 150 de ani de la
descalecare, si a tinut pana in prima parte a secolului al XIII-lea,
transformand astfel in actiuni organizate si de mari proportii incursiunile
izolate ale unor triburi razboinice mentionate de cronicarul Annonymus,
la scurta vreme dupa patrundea ungurilor in Campia Panonica, prin secolul
al X-lea. Asa cum explica academicianul Stefan Pascu, patrunderea
sporadica a ungurilor in Transilvania, la inceputul secolului al X-lea, este
reliefata si de slaba prezenta atestata arheologic. In toata Transilvania nu s-au
gasit urme sigure ale populatiei maghiare de la inceputul sec. al X-lea,
decat accidental, in zonele Oradea, Arad , Aiud si Cluj.
"Ar fi o ingustare inadmisibila a realitatii istorice, spune istoricul si
scriitorul de origine romano-maghiara, Francisc Pacurariu, in lucrarea
sa "Romanii si maghiarii de-a lungul veacurilor�, daca am lasa sa se
creada ca expansiunea Regatului feudal al Ungariei s-a limitat la
teritoriul Ardealului, Banatului, Crisanei si Maramuresului. In realitate,
cu trasaturi caracteristice si in cea mai mare parte similare s-a realizat
supunerea celorlalte tari invecinate: Slovacia, Croatia, o parte din
Dalmatia si Slovenia, Serbia de Nord si Ucraina Subcarpatica, teritorii
unde lupta impotriva subjugarii s-a desfasurat in decursul secolelor, in
forme foarte asemanatoare cu cele purtate de romanii transilvaneni.
Feudalismul nesatul al Regatului Ungar, continua istoricul si carturarul
Francisc Pacuraru, a creat astfel nu numai o disputa seculara cu romanii,
dar si cu toate popoarele inconjuratoare�.
Consultand in continuare documentele istorice constatam ca ungurii
nu s-au multumit doar cu dominarea Transilvaniei in Romania, ci au
incercat patrunderea si peste munti, folosind la inceput nazuinta
cavalerilor teutoni, pe care i-au solicitat pentru realizarea dominatiei,
de a intemeia feude pe cei doi versanti ai Carpatilor. Apoi actiunile de
catolicizare promovate in sprijinul papei in vestul Olteniei si sud-vestul
Moldovei, urmarind colonizarea acestor regiuni cu maghiari si sasi
pentru a asigura bazele patrunderii militare si politice spre gurile Dunarii.
Si poate ca acest lucru s-ar fi realizat, spun acestia, daca in anii 12411242 n-ar fi avut loc navalirea mongolo-tatara care a produs distrugeri
atat de mari peste tot, incat principala grija a regelui Ungariei, dupa
retragerea hoardei mongole, a devenit reconstructia oraselor si satelor
distruse, construirea de cetati de piatra (vezi Cetatea Targu-Muresului)
capabile sa reziste unei noi navaliri. Din acest motiv, apreciaza istoricii,
incercarile de expansiune la sud si la est de Carpati ale ungurilor au
fost reluate abia la inceputul secolului al XIV-lea, dar fara succes. Din
aceasta campanie expansionista, istoria a retinut celebra lupta de la
Posada, de la 1330, dintre ostile regelui Regatului ungar, Carol Robert
de Anjou, si cele ale lui Basarab I, unde trupele invadatoare au fost
nimicite prin pravalirea de pietre si bolovani de pe versantii muntilor, de
catre ostenii domnitorului muntean. Cu toate incercarile ulterioare,
ungurii n-au reusit sa cucereasca noi teritorii. Gradul de expansiune
cel mai inalt a fost pe vremea regelui de origine romana, Matei Corvin,
(1458-1490), fiul lui Iancu de Hunedoara, care, biruitor in razboaie, a fost
infrant, dupa cum spune marele Iorga, de ai sai, la Baia. Este vorba de
batalia dintre acesta si Stefan cel Mare, de la 1467, aproape de Falticeni,
in incercarea lui Matei Corvin, ca rege al Ungariei, de a supune Moldova,
incercare soldata cu esec.
Se pune evident problema: de unde acest iures al ungurilor medievali,
carora se parea ca nimic nu le rezista in dorinta lor de a avea un imperiu
cat mai mare? Raspunsul dat de istorici rezida din mai multe componente.
Natura lor razboinica a jucat un rol important, dar nu determinant, dat
fiind faptul ca in fata europenilor bine organizati n-au mai avut succes.
Veriga slaba au fost insa tarile ortodoxe din zona, pentru catolicizarea
carora au primit nu numai mandat, dar si important sprijin material si
militar din partea papalitatii, ungurii, ca tanara natiune in Europa, fiind
dispusi sa indeplineasca aceasta misiune. Daca catolicizarea cu mana
ungureasca n-a prea reusit (Transilvania a devenit greco-catolica sub
austrieci dupa anul 1700, de altfel ca si celelalte provincii ale imperiului
habsburgic, cand ungurii paraseau deja catolicismul, imbratisand
calvinismul), ungurii n-au lasat prada din mana, tragandu-si un imperiu
al lor, pe care, prin forme alambicate de relatii sociale si interumane,
anume faurite, au reusit sa tina in mrejele lor popoare si teritorii, parti
din teritoriile altora: de la romani, slovaci, sarbi, croati, sloveni, bosniaci,
ruteni, ucraineni, pe care le-au exploatat secole de-a randul, cu o
perfidie si o cruzime nemaiintalnite la niciunul din imperiile Europei. Un
mecanism de exploatare sociala si nationala de un cinism nebanuit,
unic in Europa, pe care nici mintile cele mai diabolice ale europenilor
n-au reusit sa-l conceapa: dezumanizarea individului, deznationalizarea
si asimilarea fortata fiind piesele de rezistenta ale unui sistem de
dominatie cu orice pret.

Lasă un comentariu