Duminică, 16 noiembrie 2014, va avea loc marea confruntare electorală, ultima şi decisivă pentru alegerea preşedintelui României. Destinul a făcut să trimită în cursa prezidenţială doi oameni faţă de care avem multiple îndoieli. Primul este Victor Ponta, un simpatic bun la poante, căruia, din acest motiv, i s-ar potrivi foarte bine şi numele de Victor Pontosul, şi care, în calitatea sa de prim-ministru nu prea a dovedit calităţi de bun conducător. Cel de al doilea, Klaus Iohannis, un primar de urbe, care, deşi de multă vreme în fruntea unui oraş de vază al ţării - Sibiul, s-a făcut mai puţin cunoscut în politică şi mai mult în administraţie.
Revenind la primul, şi întorcându-ne cu doi ani în urmă, atunci când USL a câştigat puterea, ne aducem bine aminte că în proiecţia de viitor el era desemnat să rămână prim-ministru, pe vecie, iar candidat la preşedinţie, un altul, Crin Antonescu, care, iată, nu mai este. Ne întrebăm ce s-a întâmplat şi care dintre ei n-a respectat regulile jocului? Nu cumva tocmai domnul Victor Ponta a fost cel care a umblat cu cuţitul pe la spate, eliminându-şi fratele de suflet pentru a-i uzurpa locul? Pentru că, aproape întotdeauna scopul scuză mijloacele. În concluzie, setea aceasta de a ajunge în fruntea unui stat - problemă care încă nu şi-a găsit echilibrul din foarte multe puncte de vedere, vine într-adevăr din dorinţa de a-l salva, ceea ce pare mai puţin probabil, sau dintr-o ambiţie trufaşă, doar pentru a demonstra găştii din care face parte că e puternic, în ciuda faptului că justiţia îi face praf locotenenţii-baroni, adăugând astfel, la o vârstă prea fragedă, un nou succes în palmaresul personal? De altfel, un astfel de gând a mai fost exprimat cu sinceritate de către fostul preşedinte Emil Constantinescu a cărui prestaţie la Cotroceni s-a desfăşurat cam în această notă.
Domnul Ponta poate fi acuzat de orice, dar numai de sinceritate nu. În concluzie, el vrea să pară un salvator al naţiunii, preşedintele care uneşte, dar tare ne este teamă că va abandona repede acest proiect şi se va apuca de cascadorie, în care va atrage întreaga naţiune. Întrucât conducerea unei ţări spre prosperitate este o treabă dură, de o responsabilitate ieşită din comun, imposibil de realizat la cote înalte fără un program de redresare prin muncă, ceea ce ne face să ne îndoim de sinceritatea acestui pretendent la fotoliul din Cotroceni este populismul deşănţat la care s-a dedat în prag de campanie electorală şi mai ales în intervalul dintre cele două scrutine. S-a promis pomeni cu duiumul: reduceri masive de TVA, preoţilor bani mulţi pentru biserici, iar profesorilor salarii mari (la anul şi la mulţi ani), fără a mai vorbi de alte categorii socio-profesionale cu câştiguri mici, foarte receptive la asemenea promisiuni, dat fiind nivelul lor scăzut de trai şi pentru care şi un leu în plus contează. Aceasta, în condiţiile în care economia nu are nici o perspectivă de lansare, pentru că nu există nici programe şi nici viziuni în această direcţie. Dar cel care le întrece pe toate este afişul electoral care tronează deasupra drumurilor de toate felurile din majoritatea localităţilor ţării şi anume că „Doar Ponta garantează pensiile". Întrebarea firească care se pune este: cu ce? Cu averea domniei sale şi a socrului său? Să fim mai serioşi! Nu suntem deja datori - vânduţi FMI? Cât credeţi că ăştia ne vor mai da bani pe degeaba sau dacă ni-i oferă chiar pe degeaba?
În demersurile sale spre Cotroceni, candidatul Victor Ponta nu uită să-i mai bage în sperieţi pe cetăţenii ţării promiţându-le ca prim-ministru pe nimeni altul decât pe infatuatul, până în măduva oaselor, domnul Călin Anton Popescu Tăriceanu, sau „inimă zburdalnică" cum îi place actualului preşedinte, Traian Băsescu, să-l poreclească. Domnia sa a mai fost prim-ministru al României şi ştim ce-i poate pielea. Un narcisist căruia numai de soarta ţării şi a celor săraci nu-i arde. Un ins, gata oricând ca pentru interesele sale să vândă şi ţara. Iar modul în care a oferit pe tavă statului maghiar averea de circa 3 miliarde de dolari a Fundaţiei Gojdu, îl recomandă în acest sens, fără a mai vorbi de alte trăsnăi ale sale în relaţiile cu UDMR.
Cel de al doilea candidat, domnul Klaus Iohannis, are şi el ciudăţeniile lui. A apărut pe scena politică destul de târziu, intempestiv s-ar putea chiar spune, adus în ogradă de către acelaşi perdant, Crin Antonescu, la vremea aceea liderul necontestat al liberalilor. Numirea lui, aşa, peste noapte, ca omul numărul doi în PNL, ni s-a părut o măsură cam peste mână, şi iată că acum neamţul Iohanis, cum le place adversarilor să-i spună, şede pe fotoliul binefăcătorului său, în plus fiind onorat cu sarcina de a candida la preşedinţie din partea coaliţiei ACL, formată din PNL şi PDL. Şi aici s-a întâmplat ceva necurat, punându-l complet pe liber pe cel care a ridicat PNL la cote înalte, dar nu ştim în ce măsură debarcarea lui Crin Antonescu este o manevră a lui Iohannis sau a celorlalţi penelişti, în cunoscutul proces care are loc atât de des, în care masele îşi devorează liderii. Oricum, o contribuţie a lui Iohannis la detronarea lui Crin Antonescu trebuie să fie, din moment ce fostul lider a declarat public că nu-şi susţine urmaşul în alegeri.
Domnul Iohannis n-are într-adevăr state vechi pe scena politică a ţării, şi de aici nici abilitatea de a se mişca corespunzător pe ea. De el nu s-a prea auzit ca nume, dar lumea ştia că Sibiul are de multă vreme în fruntea sa un neamţ, mai precis un sas, care face minuni acolo şi se pare că a şi făcut. Iar dovada cea mai semnificativă că omul la el acasă este apreciat sunt voturile acordate de locuitorii judeţului Sibiu, deci nu numai ale celor din municipiu. Conform datelor statistice oficiale, în primul tur de scrutin din 2 noiembrie, locuitorii judeţului Sibiu au votat pentru Iohannis în proporţie de 69,87 la sută, în vreme ce gorjenii i-au acordat lui Victor Ponta un procent de numai 50,25 la sută. În acelaşi timp, judeţul Sibiu se înscrie pe primul loc pe ţară dintre cei care l-au votat pe Iohannis. Această stare de fapt spune totuşi ceva.
Iohannis se pare că este chiar opusul lui Ponta. Primul se mişcă mai greoi în dialog, nu posedă arta conversaţiei, nu are suficient joc de scenă, iar cu diplomaţia, adică cu arta de a minţi frumos, stă destul de prost. Ce mai, un ardelean sadea. În schimb, domnul Ponta le are pe toate acestea şi, pe deasupra, o guvernare de doi ani în spate pe scena căruia omul şi le-a putut exersa.
Dacă Iohannis ar fi român pur sânge, ca alegător n-aş sta niciun moment la îndoială şi l-aş vota. Pentru că de oameni ai vorbelor suntem sătui. Acum este nevoie de oameni ai faptelor, iar aceştia n-au timp să-şi însuşească flecăreala ca mod de exprimare şi de viaţă. Handicapul lui în faţa lui Victor Ponta este şi originea sa de neamţ şi pe deasupra non-ortodox, mai precis, evanghelic, ca religie. Dar judecându-l după faptele sale de primar al Sibiului, un oraş de mare rezonanţă al ţării, după soţia sa, Carmen, care este româncă şi fiică de blănar, după originea ca aparţinător la una din cele mai de vază naţiuni ale Europei şi lumii, după contribuţia strămoşilor săi saşi la modernizarea şi dezvoltarea României, teama faţă de acest minoritar că ne-ar putea trăda în momente de cumpănă pare a se diminua simţitor, dacă nu chiar spulbera. Pentru că, sasul nu este ungur, şi lucrul acesta trebuie reţinut. În plus, suntem noi atât de siguri că domnul Ponta este român pur sânge? Dar domnul Călin Popescu Tăriceanu? Să nu uităm, de asemenea, că modernizarea României, începută sub Alexandru Ioan Cuza, s-a făcut sub regele Carol I, care a domnit 46 de ani, până în august 1914. Sub el s-a obţinut independenţa, la 1877, sub el s-a construit cea mai mare parte a infrastructurii în România (şosele şi căi ferate), iar sub regele Ferdinand, succesorul său, România a reuşit marea Unire de la 1918, acesta fiind numit de către popor şi Ferdinand Întregitorul. Să fie oare Iohannis cel trimis de providenţă pentru a scoate România din impas? Este o întrebare la care va trebui să reflectăm zilele acestea.
Oricâte confruntări electorale dintre aceşti doi candidaţi vor avea loc, Iohannis nu va avea câştig de cauză în faţa lui Victor Ponta, un bun comunicator şi posesor al artei mânuirii vorbelor. În plus, să nu uităm că, în calitatea sa de prim-ministru în funcţiune, dispune de toate datele şi proiecţiile la nivel de ţară, la care Iohannis nu are acces. Atunci, de unde să le ştie acesta pe toate? Dacă vom da acestor confruntări sensul unor partide de box, după care apoi ne vom orienta la urne, este clar că ne vom afla într-o mare eroare. Pentru că România reală are nevoie nu de măscărici şi nici de vorbe în vânt, ci de oameni ai faptelor.
Se pare că cea mai bună percepţie de separare a grâului de neghină o au tinerii şi românii din diasporă, ultimii, trăitori în ţări mai aşezate, în care legea şi munca au valoarea lor. Majoritatea, cu gândul de a se întoarce în ţară, ar dori ca lucrurile să se schimbe în bine şi aici. De aceea ei îşi pun mai mare încredere în neamţul Iohannis, decât în românul Ponta. Un paradox trist, dar din păcate adevărat.
Prezenţi la urne, duminică, 16 noiembrie, nu vom alege decât pe unul din doi. Ori Ponta, ori Iohannis ne va fi preşedinte pentru următorii cinci ani. Pentru a nu ajunge în situaţia să regretăm, este bine ca la desprinderea apelor să participăm cu toţii şi nu într-o proporţie ruşinoasă cum s-a întâmplat în turul întâi, când peste 8 milioane de români, adică 46,84 la sută din cei cu drept de vot, nu s-au prezentat la urne. La nivel de judeţ lucrurile au fost şi mai dramatice. Absenteismul s-a ridicat la 52,19 la sută. Atunci cum putem vorbi de nişte alegeri adevărate? Dacă greşim sau nu, în desemnarea noului preşedinte, răspunderea trebuie asumată de întreaga naţiune şi nu doar de unii. Aşadar, duminică, cu toţii la vot!
