Are limba noastră nevoie de vindecare?

Dacă stai prea mult pe lângă bârfitori poți da în diabet spiritual, servindu-te mereu de ceea ce știu ei să ofere: prăjituri, care nu-s altceva decât secretele altora, lucruri adevărate sau neadevărate despre cineva, spuse ca să-l calomnieze.

Se spune că o femeie păcătoasă și-a pus îndreptare la o mărturisire și a început să ducă o viață curată: post, rugăciune, milostenie, că era văduvă acum. Toată lumea se minuna în sat, cum femeia aceea și-a schimbat viața. Înainte o știau toți. Îi murise soțul, iar copiii îi avea pe toți căsătoriți. Mai avea un păcat, săraca, pe care nu-l putea lăsa. Toate celelalte le lăsase. Făcea și milostenie multă și post ținea, dar nu tăcea din gură. Să spună ceva de cumătra, de cumnata, de cutare. Când a venit la duhovnic, a zis:

- Părinte, am postit posturile, am făcut milostenie, fac pravila, citesc prin sfintele cărți; ei, dar limba asta n-o pot eu stăpâni! Mai vorbesc de unul, mai zic de altul, mai spun o minciună, mai spun o glumă, mai cutare.

- Uite ce este, mătușă, nici eu nu-ți dau canon mare; dar n-ai voie să te împărtășești până nu vei face canonul acesta.

- Care?

Părintele avea un butoi mare cu sămânță de scai. Știți cum e sămânța de scai, ca de ceapă. Măruntă. I-a dat mătușii un pumn bun de sămânță de scai și i-a zis:

- Uite ce! Când vei ara grădina, să te duci să semeni scaiul ăsta prin grădina, cât e grădina de lungă, și pe-o brazdă și pe alta.

Și a semănat scaiul. Au crescut păpușoii, dar au ieșit și scaii. La prășit a mai tăiat din ei, dar n-a putut să-i taie pe toți. Când a venit femeia în Postul Sfintei Mării, o întreabă duhovnicul:

- Ai semănat scaii?

- Da.

- Ți-am spus că nu-i greu. Dumneata ai zis că păcatele pe care le faci cu limba nu-s grele. Eu ți-am dat să semeni scai. Du-te și-mi adu acum înapoi toate semințele acelea pe care le-ai semănat.

- Vai de mine, părinte, zice, eu am prășit, dar din nebăgare de seamă scaii aceia au făcut sămânța, a venit vântul și a dus-o la vecini, pe câmp. S-a umplut lumea de scai.

- Vezi? Așa sunt și cuvintele noastre. Cuvintele noastre, dacă sunt rele, pe unde nu au ajuns? Au făcut sămânță, au prins rădăcină și s-a umplut lumea de cuvinte rele. Cuvintele noastre sunt sămânța de scai. După cum nu poți aduna sămânța înapoi, după ce s-a umplut câmpia de scai, așa nu putem să adunăm răutatea și păcatul pe care le-am semănat noi prin limbă. De aceea, trebuie mare pază a limbii. Ai văzut ce spune Solomon: Cine nu păzește gura și limba sa, nu se poate mântui.

Dar Dumnezeu nu ne-a făcut să fim muți. Ne-a dat limbă să vorbim. Dar, ceea ce vorbim, să fie spre slava lui Dumnezeu și ceea ce este de trebuință. Deci, când vedem că începem a vorbi de rău pe altul, să stăm pe loc, că semănăm scai, și îl duce vântul în mai multe inimi. Să băgăm de seamă!

Lasă un comentariu