O iertare fără uitare, nu face parale

Iertarea față de aproapele, fie chiar vrajmaș, este unul din aspectele cele mai delicate ale învățăturii creștine. Înțelegerea acestei porunci trebuie făcută în lumina tuturor textelor scripturistice. Spune Sfânta Scriptură: „Să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire." (I Ioan 4, 7-8); „Cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte." (I Ioan 3, 14). Porunca iubirii și a iertării față de semeni este așa de categorică pentru un creștin, încât tot același Sfânt Apostol spune: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este." (I Ioan 4, 20).

O legendă arabă povestește că, pe timpuri, un vizir blajin l-a servit pe sultanul său cu credință timp de treizeci de ani. Într-o zi, însă, indus în eroare de câțiva curteni invidioși, sultanul a pierdut încrederea în vizir și l-a condamnat la moarte. Acesta urma să fie aruncat de viu într-un ocol cu cei mai sălbatici câini de vânătoare.

Când i s-a oferit cuvântul să-și exprime ultima dorință, vizirul a cerut să fie lăsat în libertate încă zece zile, timp în care a cumpărat bunăvoința îngrijitorului de câini și s-a ocupat, cu îngăduința acestuia, de hrana animalelor…

În ziua execuției, grefierul a citit din nou sentința și, sub ochii sultanului, vizirul a fost aruncat în ocolul câinilor de vânătoare… Dar, în loc să-l sfâșie, cum făceau, de obicei, cu ceilalți condamnați, animalele au prins a da din coadă și a se gudura pe lângă el.

Curtenii, prezenți la execuție, au rămas uimiți de ceea ce vedeau, iar sultanul a ordonat ca vizirul să fie adus în fața sa și, plin de suspiciune, l-a întrebat:

- Cum, oare, se face că ai scăpat nevătămat de colții câinilor?

- Am avut grijă de ei doar zece zile, a recunoscut sincer vizirul, și iată câtă recunoștință am câștigat din partea lor… De tine, însă, stăpâne, am avut grijă timp de treizeci de ani și, în loc de recunoștință, m-ai condamnat la moarte…

Rușinat de fapta sa, sultanul l-a scos de sub acuzație și, ca să-l îmbuneze, i-a dat voie să hotărască soarta curtenilor care l-au bârfit.

Străjerii au pus imediat mâna pe ei și i-au târât cu forța în fața câinilor sălbatici, gata să-i împingă în ocol. Toată lumea aștepta ca vizirul să dea ordinul de execuție. El, însă, a pus capăt răfuielii, spunându-le celor prezenți:

- Ar fi, probabil, omenește dacă m-aș răzbuna pentru răul pe care acești mișei mi l-au făcut, dar ar fi total neomenește, dacă n-aș fi în stare să-i iert.

Acest act de bunătate i-a adus din partea „greșiților" săi cea mai neprețuită dintre bogății - recunoștința.

Lasă un comentariu