Închideţi uşa, intră şobolanii!!!

Vă plac poveştile? Mie da, mai ales cele frumoase! Şi astăzi am una pentru dumneavoastră. O poveste despre oameni, vremuri, şobolani. Este o prelucrare a unui basm german pe care fraţii Grimm l-au publicat, în volumul „Legende germane”, în anul 1816.

Se zice că, într-o cetate veche, după o toamnă bogată în recolte, când hambarele erau pline cu grâne, iar păsările şi animalele de curte sătule, a năvălit o hoardă nemaipomenită de cloţani, mari şi mici, negri şi maro, care rodeau, distrugeau şi omorau totul în cale. Nici otrava, nici capcanele, nici iscusitele pisici aduse din altă parte nu le-au făcut de petrecanie. Bieţii oameni stăteau toată noaptea în jurul focurilor apărându-se şi mulţi hotărâseră chiar să părăsească cetatea din cauza mirosului greu de şobolani morţi şi de animale putrezite.

S-au întrunit mai-marii cetăţii, în frunte domnul primar, şi au hotărât să trimită cătanele să-l caute pe Şalomonarul care prinde şobolani, pe cunoscutul cântăreţ din fluier, care trebuia să-i scape de necaz. Şalomonarul, prinzând de veste că locuitorii cetăţii erau dispuşi să plătească oricât, numai să scape de necaz, bătu palma cu primarul şi băură aldămaşul.

Se puse Şalomonarul pe cântat din fluierul fermecat şi toţi cloţanii, cu mic, cu mare, toată şorecimea şi şobolănimea se luară după dânsul, intrară în apa mare ce se afla în preajmă şi se înecară; până şi unul mai bătrân şi şchiop, abia târându-se, tot chiţăia ca să-l aştepte şi pe el să intre-n apă.

De pe ziduri, locuitorii cetăţii priveau cu bucurie isprava Şalomonarului şi zile în şir au petrecut fericiţi că au scăpat de pacoste. Revenit în oraş pentru a-şi primi răsplata, după cum fusese învoiala, Şalomonarul a constatat cu mâhnire că nimeni nu-şi mai amintea de promisiune şi bătu degeaba la poarta ferecată, ba mai rău, primarul şi dregătorii, văzându-se scăpaţi de şorecime, au pus paza să tragă după cântăreţ.

Supărat de ticăloşia oamenilor, Şalomonarul a plecat, dar s-a întors într-o zi de duminică, pe când locuitorii erau la Biserică. A pus din nou fluierul la gură şi a început să cânte, o altă melodie, la fel de stranie. Toţi copiii şi tinerii din cetate, fete şi băieţi, aflaţi atunci la joacă, toţi, unul după altul, au ţâşnit pe urmele Şalomonarului, răspunzând la chemarea fluierului său fermecat, urmându-l într-o peşteră, de unde nu au mai ieşit niciodată, lăsând mare tristeţe în urma lor. Se spune că numai trei copii s-au mai întors: unul era orb, nu putea să descrie locul unde era peştera, altul şchiop şi rămăsese în urmă, iar ultimul era surd, reuşind să descrie cât de cât ce s-a întâmplat. Părinţii n-au ştiut unde să-şi caute copiii, aceştia rămânând dispăruţi pe vecie. Răzbunarea Şalomonarului fusese cumplită, pe măsura obrazului gros al târgoveţilor. Povestea însă nu se termină aici, căci, oricât de supărat era Şalomonarul, el nu i-a omorât pe tineri, ci i-a condus pe sub pământ tocmai în locul unde îşi avea cetatea. I-a pus la lucru şi, după ce aceştia şi-au făcut treaba, le-a dat drumul printre străini, care au început să-i asuprească. Aceştia le-au luat pământurile şi apele, şi munţii. Iar din stăpâni, pe toţi, i-au făcut slugi.

S-au închinat într-un târziu bieţii oameni, la icoana Maicii Domnului ocrotitoare, ca să-i scape de străini şi, după multe veacuri de robie, s-a îndurat şi de dânşii Maica Preacurată. Morala acestei povestiri are o actualitate în altă ţară decât cea din legendă, mai la sud şi la o altă mare, unde, pe lângă şobolanii tradiţionali, a apărut de la o vreme o specie nouă, mai vicleană şi mai virulentă. Când aceştia simt că cetatea în care cu poftă ronţăie va intra la apă, minteni vor migra în alte cetăţi, ascunşi după tot felul de ziduri ale vilelor şi de garduri înalte ale palatelor, spre a-şi menţine ridicat standardul de viaţă, sperând că în noua cetate este şi caşcavalul ceva mai mare, mai gustos şi mai generos cu rozătoarele. Chiţcăind lozinci furate din cărţi, îmbrăcaţi în caftan şi şalvari, ca oamenii, aceşti şobolani sunt mai prădători decât predecesorii, pentru că nu iartă nimic: rod şi urechile mortului!

Să cădem cu toţii în genunchi la icoana Maicii Domnului, să ne rugăm pentru iertarea păcatelor, ca Maica Sfântă să-l îmblânzească pe Şalomonarul mânios. Mânios pe cei care-au promis să facă numai bine, dar ne-au dărâmat tot ce-am clădit în două mii de ani şi ne-au furat tot ce-am agonisit. Să ne rugăm, căci am rămas în ţară doar noi, câţiva bătrâni, ca să istorisim această povestire, pe care n-o mai crede nimeni! Mă uit acum la cât am scris şi văd că m-am lungit teribil.

Totuşi, am o întrebare: avem o ţară. Cum o curăţăm?

Vă pricepeţi la şoricei, la şobolani? Aveţi idei?

Experienţă? Soluţii?

Lasă un comentariu