Gerul strașnic din noaptea dintre ani se-ntoarce, iată, coborât parcă din sintagmă, chiar de Bobotează! De ani mulți n-au mai fost așa geruri la început de ianuarie!
Îmi povesteau ai mei iubiți părinți, Ioana și Ilie Drăgan, despre iarna cumplită din 1954, când oamenii pur și simplu „săpau" în zăpadă adevărate „tunele", să iasă „la lumină" din nămeții de peste 2 metri!
De teamă ca eu să nu răcesc, focul nu s-a stins în sobă zile la rând, până s-a mai înmuiat vremea. Eu, unul, nu-mi mai amintesc acea iarnă. Firesc, aveam 2 ani! Dar îmi amintesc bine alte ierni geroase, de prin anii '60, când am mai crescut.
Eram în clasa a III-a, când, vacanța de iarnă s-a prelungit cu vreo trei sau patru zile, din cauza frigului și a zăpezii căzute. N-am mers la școală, dar nici din casă
n-am ieșit, la săniuș! La săniuș n-am ieșit, dar plimbări scurte, așa, „prin jurul cășii" la amiază, când se mai îmblânzea gerul, am făcut, însoțit, ba de mama, ba de tata.
Eram înfofolit, doar ochii mi se vedeau. Peste fularul care-mi acoperea nasul și gura, aveam legat la gât, ca un medalion, nelipsitul și profilacticul săcotei cu sare și usturoi, care avea rolul să țină departe de mine aerul uscat, răceala, gripa.
Răzbate peste ani, peste ierni, blând învăluindu-mă, amintirea…căldurii acelor zile geroase, când, de voie, de nevoie, eram oarecum consemnat să petrec mai mult timp în casă, în aerul mirosind a mere coapte în cuptorul sobei de teracotă încălzite cu lemne.
Îmi vibrează în suflet glasul tatei, povestindu-mi întâmplări din viața lui, din copilărie, din adolescență, de pe front, sau tâlcuindu-mi câte o pildă din cărticica primită în dar de la neuitatul preot Marin Neamțu de la biserica Madona.
…Afară aproape că s-a întunecat. Gerul s-a întețit. Mama intră în casă purtând pe brațe hainele spălate și puse peste zi în curte, pe sfoară, la uscat. Hainele sunt țepene, înghețate bocnă, stau în picioare! Și acum simt acel miros inconfundabil, de rufe înghețate, care, „topite" de căldura cu care erau primite, se „dezbățoșau" încet-încet, răspândind în casă aerul rece, curat, proaspăt, primenitor!
Cum ar putea lipsi dintre poveștile mele de iarnă, frumoase și adevărate săniușul?
„Văd" în amintire „pârtia" ad-hoc din iernile copilăriei mele, strada Krasnoff din Craiova, care cobora în pantă din strada Madona. Îmi revine în minte Beno, cel mai bun prieten al meu din copilărie, și adversar loial în lupta de a intra în grațiile Verei, vecina noastră, care ne trăda pe amândoi cu un băiat ceva mai mare, licean în clasa a IX-a.
Împărțeam cu Beno săniuța mea. Fratele lui Beno, Simon, era mai mare cu 3 ani și avea sania lui, de fier. Și eu și Beno eram prea… juniori și n-aveam voie la sanie de metal, dar ne-am descurcat, fără știrea părinților.
Am mers la atelierul lui nea Sandu Minte-ngustă, lăcătușul de vizavi, care ne-a „tunat" săniuța, „lipindu-i" pe tălăpici un ștraif de tablă lucioasă, de oțel.
Porneam de sus, din dreptul bufetului lui Stănică, până jos, la măcelăria din Piața Veche.
Făceam cu schimbul, când eu, când el la cârmă. La urcuș mă mai lăsam păcălit de Beno. Nu pentru că eram mai mic decât el cu un an, ci pentru că, urcând eu sania, aveam de câștigat câte ceva de la „negustorul" Beno: ba un timbru coliță care-mi lipsea, ba un soldățel de plumb, ba o sabie de lemn.
Urcam panta pe trotuarul pe care se afla sinagoga, o clădire solidă, înaltă, cu steaua lui David pe frontispiciu.
Odată, urcând noi spre „linia de start", ne-am intersectat în fața intrării în sinagogă cu mai mulți „oameni mari" care mai schimbau câteva cuvinte la ușă, înainte să se despartă. Noi am spus armonizat, în duet, „săru'mâna", pentru că l-am recunoscut pe popa Segal. Beno l-a salutat pentru că și el era (și este) evreu, iar eu l-am salutat pentru că așa mă învățaseră ai mei, să-l salut, pentru că și popa Segal e tot popă, „popa al lor, al evreilor", la fel ca părintele Neamțu și părintele Iordache, la noi, la ortodocși.
Eu m-am oprit cu salutul la popa Segal, dar Beno a continuat: săru'mâna, nenea Harry!
O voce caldă i-a răspuns: Shalom! Mi-a plăcut numele omului, fața lui luminoasă, zâmbitoare, și acel răspuns, Shalom, pe care-l mai auzisem, dar nu știam ce înseamnă.
L-am întrebat pe Beno: cine e nenea ăsta? E nenea Harry Eliad, mi-a spus Beno. L-am cunoscut aici la sinagogă, când am fost cu ai mei. E artist. Nu stă la Craiova, dar are mulți prieteni aici și mai vine în vizită.
Beno, ce înseamnă Shalom? Păi, ce nu știi? Pace! Așa ne salutăm noi, evreii.
L-am mai văzut pe „nenea" Harry o dată, când ne-am nimerit, eu și Beno, să fim la serviciul tatălui lui Beno, nenea Menașe (Menachem), care era bijutier și avea un magazin pe str. Unirii.
Aveam să aflu mult mai târziu că „nenea" de la sinagogă și de la atelier era Harry Eliad, actor, regizor craiovean de origine evreiască, sau, cum se recomanda el însuși, cu îndoită mândrie, „Harry Eliad, oltean evreu"!
Îmi amintesc o seară frumoasă de iarnă, de pe la sfârșitul anilor '60, când, cu puține zile înainte de Anul Nou (cred că 1968), am fost la teatru. Vecinii noștri, soții Gheorghiu, „intimi prieteni", cum se recomandau, cu familia de actori Madelein și Manu Nedeianu, ne-au făcut cadou trei invitații chiar la un spectacol-premieră, „Visul unei nopți de iarnă" de Tudor Mușatescu.
Am plecat de-acasă împreună cu ai mei, mai devreme. Afară ningea ca-n povești. Am mers în Orășelul copiilor. Până să mergem la teatru, care era la doi pași, ne-am plimbat prin Orășel. Când am intrat la teatru, afară încă ningea. Mi-a plăcut mult piesa, dialogurile și jocul actorilor Nicolae Radu (Alexandru Manea), Ileana Sandu (Doruleț), Manu Nedeianu și Florica Niculescu (Gogu și Natalia Panait), Valeriu Dogaru (Bebe Cristian), Bubi Bozdogescu (Manole).
Recunosc, „versiunea" cu Rodica Mandache (Doruleț) și Florin Piersic (Alexandru Manea) este inegalabilă (păcat că în 2014 TVR a întrerupt „tradiția" difuzării minunatei piese an de an, pe 30 sau 31 decembrie!), dar eu iubesc mai mult versiunea craioveană, firește, din patriotism local, și pentru că face parte din amintirile mele dragi, cu iubiții mei părinți!
Când am ieșit de la teatru tot mai ningea! După teatru, priveam acum la un fascinant spectacol nocturn de balet al fulgilor de nea! Becurile de la iluminatul public
erau „reflectoarele" care luminau feeric „scena"! Am întârziat drumul spre casă, ocolind pe lângă Biserica Sfânta Treime, spre strada Unirii, apoi spre casă, pe str. Madona.
Trei povestioare de iarnă, frumoase și adevărate, așa cum, sunt convins, fiecare dintre noi are printre amintiri!
Sper ca demersul meu de a așterne aici povestioarele să fi activat dorul de… poveste, dorul de a vă reaminti secvențe minunate din iernile copilăriei, adolescenței, care, oricât de grele ar fi fost, au fost frumoase și de neuitat!
