O temă de stringentă actualitate: Extremismul maghiar şi „problema secuilor" (VI)
2. „Secuii" _ urmaşi ai dacilor sau mercenari ai regalităţii maghiare?
Oprimare socială şi maghiarizare. Consecinţe.
Referindu-ne strict la „secui", ansamblul izvoarelor istorice, profesional abordate, ne permite să susţinem că în inima Centrului Vechii Dacii, în munţii de care strămoşii noştri reali erau atât de strâns legaţi, „nedeslipiţi", autohtonii au rămas la casele lor, ori au revenit, s-o ia de la început, după ce a trecut „necazul". Iar regatul maghiar, după ce s-a statornicit în pustă, n-a „survolat" Ardealul pentru a-şi planta la Curbura Carpaţilor, spre a-i apăra graniţa răsăriteană, un grup mare de mercenari racolaţi din stepe. Chiar dacă în secolul XIII vor fi fost aduşi şi ceva mercenari, precum s-a încercat cu cavalerii teutoni sau ioaniţi, aceştia au fost o mică minoritate _ un „mănunchi de secui", cum spunea un scriitor maghiar (cf. I.I. Russu, op. cit. p. 92, s.n.) _ „săcui", cu o altă exprimare _, aşezaţi în masa, majoritară, a autohtonilor valahi. De aceea, când scriem cuvântul respectiv, acesta ar trebui pus peste tot între ghilimele: „secui/săcui", „secuime". „Secuimea _ observa atent marele istoric Nicolae Iorga, cu adânca lui cunoaştere şi înţelegere a istoriei, inclusiv a zonei respective _ s-a făcut din pierduţii neamului nostru" (prin crâncena maghiarizare a autohtonilor, împreună cu cea a „mănunchiului de secui", (cf. I.I. Russu, op. cit. p. 93, s.n.). Un autor, A. Gociman, cunoscător al realităţilor istorice şi contemporane lui, scria în 1935: „Atât de mult am dat, ca element uman, secuilor, încât azi, populaţia secuiască este în marea ei majoritate de origine românească" (ibidem) _ şi I.I. Russu atestă în cartea sa acest adevăr. Deci, „secuii" sunt, în majoritatea lor valahi maghiarizaţi! Iar autohtonii valahi erau urmaşii strămoşilor geto-daci de la Curbura Carpaţilor, unii numiţi, atunci, în izvoare, cauconi, cu o ţară a lor, numită Caucaland, în care odinioară se retrăseseră alţi fraţi ai lor, geţi, respinşi de primul şoc al hunilor migratori. Sau, poate, urmaşi ai altor geto-daci din zonă, cu nume încă nedepistat în izvoarele istorice, poate numindu-se chiar „săcui" după o meserie specifică zonei: tăietori de lemne cu „săcurea"; am întâlnit în arhive expresia: „au săcuit pădurea"; vezi, mai nou, cuvântul: „ţapinari". Acordarea de drepturi şi privilegii, de către rege, eventualului „mănunchi de secui" aduşi în zonă va fi fost vremelnică, fiindcă ofensiva social-economică şi de maghiarizare a nobilimii maghiaro-cazare vizându-i pe toţi, ţărani maghiari, valahi, ca şi pe „secui", cu mult timp înainte de căderea regatului a provocat cel mai puternic „război ţărănesc" în Ardeal, condus de chiar secuiul Gheorghe Doja, în 1514, crunt reprimat însă, după care s-a dat legea „iobăgiei veşnice", sintetizată, în forma ultimă, de kazarul Ştefan Werboczy. Chipul lui Doja pe „tronul de foc", sub cleştele călăilor, a rămas pentru „secui" simbolul „bunătăţii" nobiliare şi regale, „apostolice", maghiaro-kazare. Din păcate, liderii „secui", cointeresaţi şi racolaţi de extremismul maghiar în monstrul tricefal numit „Unio Trium Nationum", au „uitat" prea uşor acea reprimare şi uciderea sălbatică a lui Doja, cum au „uitat" şi alte persecuţii ulterioare.
După căderea regatului (1526), intensificându-se exploatarea nobiliară în Principat, inclusiv în „Secuime", „secuii" s-au răsculat în câteva rânduri, dar din nou au fost reprimaţi cu cruzime şi sadism. Aşa se explică adeziunea lor la acţiunea unificatoare a lui Mihai Viteazul în 1599, cel numit de nobilii maghiari „dacul cel rău". Şi din nou liderii „secui", cointeresaţi şi racolaţi, au „uitat".
Începând din secolul al XVII-lea, opresiunea social-economică şi de maghiarizare, cu marea presiune a noii confesiuni, calvine, nou adoptată de maghiari, dar şi sub noua mare spaimă provocată de „dacul cel rău" _ Mihai Viteazul _, au condus la noul cod de legi ale iobăgiei în principat, vizându-i îndeosebi pe valahi: Aprobatae Constitutiones (1653), ulterior cu o ediţie mai completă _ „Compilatae Constitutiones" (1669). Am reţinut că în „secuime" nu este vorba de „secuizarea" autohtonilor, covârşitor români _ căci „secuii" nu erau maghiari! _, „secuizarea" fiind un termen de acoperire, folosit mai târziu. Este vorba de maghiarizarea, deopotrivă, şi a unora şi a celorlalţi. Iarăşi, liderii secui n-au înţeles!
(va urma)
