Privită dinspre lumea arabă, de fapt, dinspre o anumită parte a lumii arabe, tragedia de la Paris pare un îndreptăţit act justiţiar. Totuşi, formaţiunile teroriste nu se grăbesc să recunoască „paternitatea" atentatului.
Până în 10 ianuarie 2015, atentatul terorist de inspiraţie religioasă de la Paris nu fusese „oficial" revendicat, „cu subiect şi predicat", de vreo organizaţie teroristă.
Abu Musab, un luptător al SI (organizaţia teroristă Statul Islamic) s-a arătat a fi, prin declaraţiile făcute din Siria, pe Internet, un „simpatizant" al celor doi terorişti franco-algerieni, dar a negat, deloc voalat, implicarea directă a SI în atentatul de la Paris. În schimb, la fel de puţin voalat, a declarat că atentatorii, prin faptele lor, s-au dovedit a fi „simpatizanţi" ai SI şi Al Qaida, a căror „linie" au urmat-o.
Iată pasaje din declaraţia lui Abu Musab: „Leii Islamului l-au răzbunat pe Profetul Mahomed (...) Curg doar primele picături de sânge. Vor urma altele (...) Nu ştim exact cine sunt autorii, dar sunt oameni care urmează calea emirului Abu Bakr Al-Baghdadi (liderul grupului Stat Islamic) şi a lui Osama ben Laden (fostul lider al reţelei teroriste Al-Qaida). Cruciaţii trebuie să se teamă pentru că o merită".
Privită dinspre lumea creştină, tragedia de la Paris este un atac îngrozitor la libertatea de exprimare. Totuşi, lumea a nuanţat şi s-a divizat, unii identificându-se cu Charlie, generic spus, alţii, dimpotrivă.
În meciul „Je suis Charlie" versus „Je ne suis pas Charlie", conduce detaşat primul combatant. Cei mai mulţi, firesc, deplâng moartea tragică a jurnaliştilor şi a celorlalte victime, dar sunt şi voci care, la fel de firesc, se „delimitează" de Charlie, considerând că atitudinea jurnaliştilor francezi, nu de azi de ieri, vizavi de simboluri ale religiei musulmane, este cauza tragediei, efectul ei fiind declanşat de cei doi fanatici religioşi.
Nici mulţimile de „Je suis Charley", nici cele opozante nu vor avea acces la adevărul integral şi profund a ceea ce s-a întâmplat la Paris.
Există voci care consideră că în afara „actorilor" principali, adică cei ucişi şi cei ce au ucis, au existat în spatele „scenei" personaje (individuale sau colective), instituţii, arabe, israeliene, dar şi „cruciate", franceze, europene, americane, care, de fapt, au scris şi au regizat, voit sau involuntar, tragedia de la Paris.
Duminică, 11 ianuarie, Parisul şi-a omagiat cele 17 victime printr-un marş la care au participat cca 1 milion de francezi şi nu numai. Rămâne un mister absenţa de la Paris a „greilor" lumii, Obama şi Putin.
Pericolul imediat al unor noi atacuri teroriste n-a trecut, dar, încet, încet, se va aşterne liniştea şi pacea peste Paris. Pericolul latent, însă, rămâne. Rămân şi multe necunoscute privitoare la implicarea altor persoane sau formaţiuni, în atacul terorist executat de cei doi franco-algerieni.
Misterele Parisului, cu posibile tenebroase secrete, ramificaţii, nu vor fi elucidate pe deplin, niciodată, aşa cum nu s-au aflat şi nu se vor afla vreodată toate „culisele" doborârii gemenilor WTC, de exemplu.
Sincer să fiu, nici nu vreau să aflu mai multe din misterele Parisului însângerat în iarna acestui început de an! Îmi sunt de-ajuns cele întâmplate „la vedere"!
Mi-e dor de „realităţile" din filmul „Misterele Parisului", cu actorul meu preferat din filmele copilăriei, Jean Marais, în rolul principal! Am să-l caut pe net, să-l revăd, iată, după o jumătate de veac!
Simetric, am să caut la librării sau, eventual, la bibliotecă, minunatele poveşti ale lumii arabe, „O mie şi una de nopţi"!
Un adevăr...istoric, de netăgăduit: arabii n-au „invadat" Europa, Franţa, Parisul „ieri"! Sunt 310 ani de când Şeherezada, Harun Al Rashid, Ali Baba, Sindbad, Aladin, s-au „încetăţenit" în Franţa, fiind eroii preferaţi ai copiilor francezi de toate vârstele!
Prima traducere a minunatelor poveşti a fost una în limba franceză şi i se datorează lui Antoine Gallard, care, e drept, a „cenzurat" drastic scenele, povestind păcatul adulterului, precum şi scenele cu violenţă, sângeroase!
În 1704, când strămoşul...multiculturalităţii de azi a adus în Franţa frumoasele şi paşnicele poveşti arabe, Voltaire, avea 10 ani. Nu există dovezi, în nicio biografie, dar noi putem bănui că marea personalitate a culturii franceze a citit, copil fiind, „1001 de nopţi"!
Acum, după trei secole, ca într-un „mal entendu", vorba francezului, arabii trăitori în Franţa, şi nu numai, n-au „tradus" în spirit european înţelesul conceptului de „libertate a presei"!
E drept, nici francezii nu s-au obosit să respecte valorile religioase ale musulmanilor, împingând libertatea de exprimare dincolo de limitele admise. Pentru că, nu-i aşa, chiar şi libertatea are limitele ei, altfel devine haos!
Aflu de la ştirile tv că un ziar german care a publicat zilele acestea caricaturi cu profetul Mohamed, provocând, încingând spiritele, a fost atacat cu o bombă incendiară.
Să sperăm că, totuşi, se vor potoli şi europenii, şi arabii, iar atacurile teroriste nu vor prolifera, degenerând într-un război!
Ne-am întoarce cu 1000 de ani în urmă, la vremea cruciadelor, schimbând „polii"!
Televiziunile nu contenesc să prezinte imagini cu secvenţe din atacul terorist de la Paris. Parcă, totuşi, e prea mult!
Vreau să ies din această stare, să evadez din realităţile de la malul Senei, şi iată-mă la malul Bahluiului, invocând... umorul spumos şi isteţ al replicilor din piesa lui Victor Ion Popa, „Take, Ianke şi Kadâr", care se joacă de 80 de ani pe scenele ţării, cu mare succes! O poveste frumoasă cu un român, un evreu şi un turc, fiecare cu religia lui, dar toţi cu un simţ al umorului bine dezvoltat, care se luau în tărbacă la aproape toată vorba, se ironizau cu haz şi cu înţelepciune, dar se preţuiau şi se respectau unul pe altul!
Kadâr: „Nu supărat, Ianke, bre! Ovrei, creştin, mahomedan, tot unu'! Tu ovrei, el creştin, frate estem! La voi, tot la fel, la fel casa, la fel perete, la fel tot! Numai...zugruveala alta estem!"
Ce frumos! Un mahomedan arbitrând-mediind un conflict de inspiraţie religioasă, care se putea sfârşi cu sacrificarea fericirii, iubirii a doi tineri de religii diferite. Sigur, până la urmă iubirea învinge, şi cu toţii, dând dovadă de înalt ecumenism, trec cu bine peste această mare încercare!
Ehe, de-atunci a trecut ceva vreme! Sensul înalt moral al existenţei s-a „diluat" considerabil, deopotrivă în „toxica libertate", tinzând spre ateismul fără frâie morale, etice, religioase şi în fanatismul religios indus de unii lideri islamişti.
Dumnezeu să-i odihnească pe francezii morţi în atentat! Gravele jigniri aduse de caricaturiştii francezi religiei islamice (şi, vai, şi celei creştine!) nu-i absolvă pe cei doi ucigaşi franco-algerieni de vina de a fi luat vieţi pe care nu ei le-au dat!
