Nicolae Iorga: „O cugetare? O latură de adevăr care scânteie!"

Să ne cunoaştem personalităţile

Savantul a cărui operă îmbrăţişează întreaga dezvoltare a omenirii, a cărui gândire - complexă şi fecundă - se desfăşoară în mii şi mii de titluri, pornind de la măruntul fapt al zilei, prins în articolul de ziar şi ajungând până la sinteze uluitoare, de-a dreptul îndrăzneţe, în care surprinde şi disecă tot ce e uman şi universal, istoricul atât de prolific, fără pereche între cărturarii lumii, aparţine neamului românesc şi poartă numele de Nicolae Iorga".

Cuvintele, atât de cuprinzătoare, definitorii pentru marele istoric Nicolae Iorga, aparţin lui Barbu Theodorescu, secretar particular şi biograful savantului. Mintea genială, istoricul cu strălucitoare idei, imaginaţia debordantă constituie dovada existenţei unui „creator al unei opere întemeiate pe o nebănuită putere de muncă, pe o extraordinară memorie, pe o adâncă pătrundere, pe jocul diabolic al comparaţiilor (...), ajungând, astfel, la o amplă viziune asupra omenirii, în care a înscris viaţa şi cultura neamului său". Dovadă a celor mai sus afirmate sunt cele „1.250 de cărţi şi 25.000 de articole ieşite de sub pana lui Nicolae Iorga", oglindind intuiţia omului de geniu, „privirea orientativă în atâtea domenii de activitate umană" ale gânditorului.

„Reconstituirea frescei întregii umanităţi", a societăţii „în contemporaneitatea şi permanenţele ei" îşi au locul şi în „Cugetări". Apărute în anul 1905, sub titlul „Gânduri şi Sfaturi ale unui om ca oricare altul", publicate în revista „Semănătorul", reluate, în 1911, într-o nouă ediţie - „Cugetări" -, în tipografia sa de la Vălenii de Munte, „cele 2.569 de cugetări ale lui Nicolae Iorga au fost strânse din revistele „Sămănătorul", „Neamul românesc", „Floarea darurilor" şi „Neamul românesc literar". Produs al anilor 1903-1911, în care Nicolae Iorga a scris Istoria Românilor, a Imperiului Bizantin şi a celui Otoman, devenind „o personalitate de seamă a istoriografiei mondiale", pe lângă „valoarea fondului" şi „forma lor desăvârşită", „Cugetările" îl reliefează pe istoricul şi gânditorul Nicolae Iorga. Cugetărilor originale, celor adunate de la români, Nicolae Iorga le-a adăugat şi pe cele culese de la alte popoare: albanez, american, arab, başchir, bizantin, chinez, englez, evreiesc, francez, german, grec, italian, japonez, latin, muntenegrean, rus, turc, totalizând 3.100 de cugetări, proverbe şi zicale.

Cu timpul, atenţia sa se îndreaptă spre «cugetările» altora, căutându-le la gânditorii români şi la cei străini, publicate, în anul 1916, în volumul „Ca să fim mai tari în ceasul de azi", după ce tipărise „Zicale turceşti" (1908) şi „Pilde filozofeşti din greceşte" (1909). Goethe, Tolstoi, Chateaubriand, Schiller, Bergson, „filosofii elini, înţelepciunea chineză, anonimi albanezi, muntenegreni, arabi" au constituit, pentru el, surse de inspiraţie. Totul ales după „firea" şi „înţelegerea" personală ale savantului.

Operă ce reflectă „gândirea multor popoare", trecută prin „sensibilitatea şi voinţa marelui istoric român", ne-a fost transmisă până azi de valoarea şi de „prospeţimea gândirii". Trei exemple ar fi suficiente. „Înţelept nu e cel ce ştie multe, ci acela care ştie cele de folos" (Eschil); „E mai bine să critici propriile tale defecte, decât ale altora" (Democrit); „Mai mare şi mai vrednic de cinste este să mânuiască cineva cu dreptate o împărăţie, decât să o câştige cu vărsare de sânge" (Caesar). Sunt expresii ale înţelepciunii popoarelor, ale unui „fond comun", cu sens „metaforic, concis şi sugestiv". Transmise din generaţie în generaţie, Herodot le socotea „învăţături înţelepte", „moştenite din vechime", ca „glas al zeilor". Maxime sau sentinţe, cu plecare din „pildele solomonice", ale „celor şapte înţelepţi greci", ele erau acele „cuvinte înaripate ce treceau din gură în gură şi din popor în popor", de multe ori în scop didactic.

Vechii înţelepţi greci, cronicarii noştri, domnitorii, „mai cu seamă Dimitrie Cantemir" (care ne îndemna „În toate curaţi şi în toate blânzi să fim!!),

Neagoe Basarab, acel iubitor de artă şi cultură, „primul cărturar român care a intuit sensul Învăţăturilor" şi mulţi alţi învăţaţi i-au fost lui Nicolae Iorga izvoare de cugetare. Permanenţă a gândirii sale, spontaneitate, revărsare lirică, pe alocuri sarcasm, polemică şi ironie, antiteză şi comparaţie, „cugetările păstrează puternic amprenta elocinţei". „Sentinţe cu valoarea permanenţei" („Veselia omului e ca mirosul florilor; ea nu se înalţă din suflete veştede"), critică a politicianismului ( oamenii politici sunt numiţi „spiţeri care urmăresc numai câştigul!"), intuiţie bergsoniană, morala, cultul muncii, critica viciilor umane, tainele vieţii - toate sunt exprimările, de adâncă trăire intelectuală, ale unui „mare patriot, un iubitor fără limite al pământului pe care s-a plămădit prin milenii neamul". „Ştie să moară pentru ţara lui numai acela care a ştiut să trăiască pentru dânsa"; „Cel mai mare criminal e acela care prin activitatea lui pângăreşte pentru toţi noţiunea patriei pe care o reprezintă"; „Nu e poet acela care nu e pentru tot poporul său"; „Fără steag de cultură un popor e o gloată, nu o oaste!".

Tradiţia, unitatea, solidaritatea, cultul muncii, biciuirea lenei, sentimentul dăruirii ocupă un loc aparte: „Strămoşii trăiesc totdeauna: ori ca o dogmă, ori ca o binecuvântare"; „Frăţia sentimentală dintre români trebuie schimbată într-un simţ de unitate, cu toate urmările de solidaritate şi muncă împreună"; „Cel mai bun monarh e un ideal naţional"; „Lenea e fiica nedreptăţii".

„Consacrat muncii fără odihnă", deoarece „învăţat e omul care nu mântuie niciodată de învăţat", considerând înţelepciunea prin „capul minţii-măsură şi inima ei, cuviinţă", „prevestind chiar fatidicul său destin", Nicolae Iorga scria: „În cetatea dreptăţii tale poţi fi ucis; învins însă, nu!". Marele istoric şi gânditor a biruit prin „adevărul forţei spirituale" al celui „ucis pentru credinţele sale" la 27 noiembrie 1940; aşa cum glăsuieşte şi cugetarea: „Recunoaşterea posterităţii - un giulgiu de aur pe trupul celui asasinat".

„Giulgiu de aur", într-adevăr, şi aceste „Cugetări" - „laturi de adevăr care scânteie". Conştiinţa datoriei, şcoala şi cartea sunt înconjurate de expresiile de o rară frumuseţe, de seninătate, de farmecul odihnitor ale lui Nicolae Iorga: „Să înveţi pentru tine, dar să ştii pentru toţi"; „Şcoala cea bună e aceea în care înveţi, înainte de toate, a învăţa"; „Un om cult înseamnă o minte deschisă către bunătate şi frumuseţe".

Mare stilist, „mare iubitor al formei", adept al „poeziei simţirii" şi al „poeziei stilului", Nicolae Iorga a reuşit să imprime „Cugetărilor" acest deziderat: „În veselie-ţi strălucesc toate însuşirile, ca frumuseţea naturii în soare"; „Cuvintele goale, nori ce trec fără să lase ploaie"; „Vine o vreme când lacrimile cad înăuntru şi ard".

„Cugetările" lui Nicolae Iorga, în care se află „sintetizată gândirea sa", dominând şi „luminând prin generaţii şi peste generaţii, alături de poeziile lui Eminescu", sfârşesc cu acel sentiment al iubirii pentru patria din care facem parte: „Ferice de acela care înfăţişează naţia sa cum este, dar mai ferice de acela în care se poate ghici cum va fi naţia sa urmând pe calea însemnată de dânsul - cu sângele viu al inimii sale".

 

Lasă un comentariu