Luna ianuarie a.c. a început pentru etnicii germani din România şi emigranţii din diaspora cu comemorarea a 70 de ani de la deportarea în masă pentru prestare de muncă forţată neplătită în U.R.S.S., în Ucraina de azi, Dnepropetrovsk, Stalino, Vorovsilograd şi în Ural.
Cartea Hertei Müller „Leagănul Respiraţiei", pentru care a primit Premiul Nobel pentru literatură, tematizează deportarea în lagărele sovietice.
Azi se ştie că deja din 19 decembrie 1944 au avut loc acţiuni pregătitoare pentru deportare, precum întocmirea listelor cu persoane apte pentru munca forţată, CFR-ul pregătind vagoane pentru vite, în care urmau să fie transportaţi deportaţii.
Conform somaţiei din 6 ianuarie 1945 de către forţele sovietice ocupante toţi etnicii germani din România apţi de muncă, femeile între 18-30 ani, iar bărbaţii între 17 - 45 de ani, au fost obligaţi la muncă forţată neplătită. Excluse erau gravidele şi mamele cu copii sub 1 an.
În 13 ianuarie au început ridicările în Bucureşti, Timişoara şi Braşov.
Regele Mihai şi generalul Rădescu au protestat public printr-o notă de protest către generalul
Vinogradov, însă în zadar. Celelalte mari puteri, SUA şi Marea Britanie, nu au considerat necesar să intervină, de remarcat fiind replica lui Winston Churchill: „De ce facem atâta caz despre deportarea în Rusia a saşilor din România şi a altora?" („Why are we making a fuss about the Russian deportations in Romania of Saxons and others ?")
Ridicaţi de către un sovietic şi un localnic conform listelor administraţiei locale, au fost înghesuiţi în vagoane de vite - după unele statistici - cam 75.000 de oameni, şvabi din Banat, ca de pildă mama laureatei Premiului Nobel, şvabi sătmăreni şi saşi din Transilvania, ca sora mamei mele la 18 ani. Cred că fiecare familie a fost afectată. Copiii nu şi-au văzut părinţii pentru mulţi ani.
Răbdând de foame, frig crunt şi văzând ori suferind - cum se exprima o supravieţuitoare - „lucruri despre care nu se poate vorbi" munceau din greu în minele de cărbuni, construcţii, industrie, în colhozuri şi administraţia lagărelor.
Mulţi au murit în cele 85 lagăre de muncă până când acestea au fost desfiinţate în octombrie 1949, ultimii deportaţi sosind acasă în 1952.
