Unirea cea mică de la 1859, un prim pas spre Marea Unire de la 1918

Mica Unire sau Unirea cea mică de la 1859 și reformele lui Alexandru Ioan Cuza au pus bazele României moderne și au constituit un prim pas pentru Marea Unire de la 1918.

Unirea celor două principate a fost un proces care a început în 1848, bazat pe similitudine etnică, puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. În anul 1848 s-a realizat uniunea vamală între Moldova și țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.

La 1 ianuarie 1848 domnitorul muntean Gheorghe Bibescu face primul pas spre Unirea Principatelor, desființând Vama din Focșani, care era cel mai important punct vamal între cele două țări.

Ideea Unirii Moldovei și a țării Românești, avansată încă din secolul al XVIII-lea, a devenit după războiul Crimeii (1853-1856) o temă de prim-plan a dezbaterii politice, atât din cele două Principate, cât și pe plan internațional. Situația externă se arăta favorabilă.

Un rol important l-a jucat propaganda unionistă, întreprinsă de către liderii partidei naționale, în cele două țări și în străinătate.

Activitatea desfășurată în emigrație, îndeosebi în Franța, a cunoscut diverse forme: apeluri către opinia publică europeană; afirmarea programului politic în publicații ca România viitoare (Paris, 1850), Junimea română (1850), Republica Română (Paris 1851), (Bruxelles 1853), afirmarea la Comitetul Central European, cu sediul la Londra, care urmărea declanșarea unei noi revoluții europene; memorii către Napoleon al II-lea, împăratul Franței și către Palmerston, premierul britanic, constituirea la Paris a unui comitet cu deviza „Dreptate! Fraternitate! Unitate!", sprijinul unor personalități marcante (Paul Bataillard, Edgar Quinet, Hippolyte Desprez etc.).

Această propagandă unionistă a necesitat mari sume de bani pentru cointeresarea materială a unor personalități franceze, iar I.C. Brătianu s-a remarcat prin vânzarea moșiei soției sale pentru a asigura aceste fonduri.

Deciziile adoptate prin Tratatul de Pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanție colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor Ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Balgrad și Ismail) trimiterea în principate a unei comisii europene

cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări", libertatea navigației pe Dunăre ș.a.

Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ și erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea Unirii Principatelor Române.

La 22 septembrie 1859 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei și prin documentele redactate au fost puse bazele fuzionării celor două principate.

Actul istoric de la 24 ianuarie1859 reprezintă primul pas pe calea înfăptuirii statului național unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la București, alegerea ca domn al țării Românești a lui Alexandru Ioan Cuza avea, să-și găsească o confirmare deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană.

În Moldova, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în unanimitate, la 5 ianuarie 1859, reprezentantul „Partidei Naționale" urmând ca ulterior într-o ședință secretă a adunării din țara Românească deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea ca domnitor tot pe Alexandru Ioan Cuza.

Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta Otomană și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenției din 1858 nu se stipula ca domnii aleși în cele două principate să fie persoane separate.

Astfel împlinită recunoașterea situației de fapt, impusă la 24 ianuarie, obiectivul urmărit era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Fără aștepta verdictul altor reuniuni internaționale, Alexandru Ioan Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers consecințele hotărârilor adoptate prin Convenția de la Paris. Franța, apoi Rusia, Italia și Prusia erau de acord cu Unirea deplină - A. I. Cuza aștepta hotărârea Conferinței de la Constantinopol convocată în acest scop. Cum era de așteptat, încă din prima ședința Poarta a cerut dreptul de intervenție în Principate în cazul unor încălcări ale Convenției de la Paris, iar Austria a admis Unirea doar pe durata domniei lui A.I. Cuza. La începutul lunii noiembrie 1861 firmanul Unirii era prezentat, dar în condiții considerate, în țară acceptabile.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866) a fost perioada de maximă dezvoltare a României Moderne. Prin recunoașterea unirii depline, crearea primului Parlament unic al României și al primului guvern unitar, prin reformele sale; adoptarea primei Constituții Românești, reforma electorală, securizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, reforma învățământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.

Șirul de reforme inițiate de Cuza, și venirea mai apoi pe trenul Principatelor Unite a domnitorului Carol I care se bucura atât de sprijinul Franței cât și Prusiei a făcut ca actul de la 1859, să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească România.

Primul pas important pe cale înfăptuirii statului național unitar român a fost făcut la 24 ianuarie 1859, dar Marea Unire a avut loc în 1918 la Alba Iulia.

După 156 de ani când au avut loc toate aceste evenimente, ziua de 24 ianuarie ne va face din nou să retrăim, cel puțin la nivel de poveste acești câțiva pași importanți făcuți de strămoșii noștri pentru tot ce înseamnă astăzi România.

Lasă un comentariu