Miercuri, 28 ianuarie, mi-a fost dat să asist la un spectacol de prost gust petrecut în parcarea din dreptul Hotelului Grand, din Târgu-Mureș, în fața unui chioșc, unde se vând crenvurști gustoși. Vin doi tineri îmbrăcați subțirel, după cum arătau, se pare că erau subnutriți. Unul purta în mână un lănțișor din aur cu o cruciuliță, celălalt își căuta disperat câțiva lei prin buzunare. La un moment dat a luat lănțișorul în mâna dreaptă și i se adresează prietenului: „Să-mi bag…, asta-i marfă de domn, nu ce poartă țăranii, bulangii ăia, de la țară, proști și nespălați. ți-am spus eu că la bijuteria asta îi treabă domnească…". Și dă-i cu cuvinte porcoase, încât doamna de la chioșc s-a speriat și îi privea cu milă. Auzindu-l, mi-a venit, așa, un chef haiducesc, să-l iau la scărmănat pe tânărul viteaz, probabil că individul n-a reușit nici cel puțin să treacă examenul de bacalaureat și face parte din categoria celor întreținuți din pensia sau salariul părinților. Niciodată nu m-am rușinat de originea mea de țăran refugiat la oraș, și vreau să spun că țăranii noștri nu poartă lanțuri de aur la gât, chiar dacă au bani și avere capabile să le cumpere tinerilor respectivi apartamentul din blocul de la marginea orașului și mașina second-hand. Acestor tineri nu a avut cine să le spună că un țăran care se respectă are ce pune pe masă, că trudește zi lumină și că își crește copiii cu credință în Dumnezeu, în neamul românesc și cu rușine față de oameni. M-am abținut cu greu să-i apostrofez, nu de frică, ci din dorința de a nu mă da și eu în spectacol, deși cineva trebuia să le atragă atenția. Mâhnit, am plecat spre casă și mi-am spus că, dacă viitorul României rămâne pe seama proștilor, fiindcă mulți copii deștepți pleacă din țară, cu adevărat vom dispărea de pe harta Europei.
O altă întâmplare revoltătoare mi-a fost dat să trăiesc pe podul de peste Pocloș, de pe strada Rodniciei. Era ora amiezii și copiii de la școală tocmai terminaseră orele. Un grup gălăgios de fete treceau spre casele lor. La un moment dat, o fetiță aruncă cornul frumos ambalat în celofan, iar alta, bine hrănită, îmbrăcată elegant, a scos paharul cu lapte sigilat, a rupt sigiliul într-un colț și a început să împrăștie laptele pe cărare. Celelalte fete au început să râdă, să țipe de parcă erau apucate de necuratul. O altă fetiță și-a scos paharul din ghiozdan și a început să-l lovească cu piciorul. Revoltat, nu m-am putut abține și le-am strigat. „Nu vă este rușine, sunt copii ca și voi care s-ar bucura să aibă la masă un pahar cu lapte și un corn. Cineva a muncit pentru laptele și cornul de care vă bateți joc!". M-au privit câteva secunde în liniște, apoi au plecat chicotind, iar una mai trupeșă a exclamat „Ce țăran!". Când te gândești că, acasă, cu un pumn de orez sau de griș, un om necăjit, un copil flămând, își poate asigura o masă sănătoasă, iar niște tineri buieci dau cu piciorul la aceste alimente, iarăși îți vine chef de haiducit sau să strigi la colțul străzii: „Mă, nenorociților, vă bate Dumnezeu pentru risipa pe care o faceți"! Veți spune că nu-i nimic ieșit din comun în gestul acestor tineri, că au vrut să braveze și ei, acolo.
O altă întâmplare, într-un fel hazlie, care m-a pus pe gânduri, este legată de gestul unui tânăr, fost fotbalist în divizia B, cu viitorul distrus din cauza băuturii. Născut într-o familie de oameni harnici, gospodari, care i-au oferit niște condiții de viață onorabile, după ce a fost eliminat din fotbal, tânărul respectiv, care nu știa să facă nimic, în afară să lovească mingea, rămas fără tată, cu o mamă bolnavă, supraviețuitoare dintr-o pensie modestă, în scurt timp omul a fost părăsit de soție, își terorizează mama pentru câțiva lei. A ajuns într-o situație umilitoare, să muncească toată ziua pentru un blid de mâncare și o băutură ieftină. Într-o seară, beat, zgribulit din cauza frigului, s-a oprit în dreptul Crucii de la capătul străzii. L-a cuprins așa o deznădejde, a luat în brațe lemnul crucii, și-a pus capul pe picioarele de tablă ale Mântuitorului și a început să plângă în hohote. Din când în când șoptea: „Iisuse, iartă-mă, sunt un păcătos! Știu că am greșit, dar uite, satana asta de lângă mine nu mă lasă, mă tot ispitește să beau…" Așa cum stătea acolo, lipit de cruce, suspinând, mi-a fost milă de el și mi-am pus întrebarea: „De ce, pe vremea când consuma numai Wisky, nimeni din cei care îi ofereau de băut după fiecare meci nu l-a avertizat de urmările risipei?" Singur, părăsit de prieteni și familie, omul meu a ajuns mai rău decât Fiul risipitor din Evanghelia după Luca (15, 11-32).
