Într-un poem al subsemnatului, spuneam despre junele poet, Mihai Eminescu, „haimanaua sănătoasă", cum îl caracteriza George Călinescu, pentru acea vârstă de 16 ani, că în primăvara anului 1866 acesta venise în orășelul de pe Târnava Mică, citez: „...Să ducă la Blaj o parte din sine,/ O parte din Blaj, cu sine să ia.". Era o metaforă în care se poate desluși, pe lângă propriile dorințe ale Luceafărului poeziei de mai târziu și îndemnurile dascălului său drag de la Cernăuți, Aron Pumnul, cel care i-a vorbit de Blajul Revoluției transilvănene de la 1848, dospită aici de inteligenția românească a vremii.
La fel am gândit și noi, adică Nicolae Băciuț și cu mine, când, la un sfârșit de ianuarie 2015, mai exact la 24 ianuarie, de ziua „Unirii Mici", înainte de a intra în „pâinea propriu-zisă", adică de a fi membri ai juriului celei de a XV-a ediții a Concursului Național de Creație și Recitare din lirica eminesciană „Ocrotiți de Eminescu", dar și de a ne confesa literar referitor la iubirea de Eminul Poet, în cadrul unui simpozion, am mers în Piața „mare", din „mica Romă", denumită 1848, să ne încărcăm energiile cu energia locului și să lăsăm locului ceva din noi, atât cât era de lăsat.
Poate am părut ciudați, puținilor trecători de la acea oră matinală, pentru fiecare oprire a noastră în fața statuilor din parc, a discuțiilor din fața acestora, pe fond, dar și a imortalizării noastre, ca un „venit, văzut, fotografiat". Ciudați, fiindcă era o dimineață rece, mohorâtă, prea puțin surâzătoare pentru amatorii de istorie și cultură. Dar, în definitiv, era treaba lor de trecători și de inși ce observă imediat ieșirea din firescul lucrurilor, deși, zic eu, respirația Blajului de către noi era în cel mai firesc fapt cu putință. Nu neapărat că am fi nu știu ce oameni de cultură, nu neapărat că am fi nu știu ce români, ce respectă și iubesc cultura și istoria neamului. Nu vroiam să epatăm, nu vroiam să fim remarcați. Vroiam să fim noi înșine, așa cum am fost, de altfel, iubitori de frumos și de statornicie românească. Așadar, ne-am încărcat cu mare tragere de inimă, de certitudini, acolo în inima Transilvaniei noastre românești. Desigur, în primul rând, ne-am încărcat de Eminescu, cel de care ființa noastră nu va fi niciodată saturată, dar și de Inochențiu Micu Clain, revitalizatorul Blajului etc.
Clădirile ce flancau piața, celebre, datorită celor care au călcat în ele, cu Eminescu, din nou, în prim plan, erau o altă dimensiune benefică a locului.
Reamintiri, rememorări și bucurie de a fi și a respira din noul spiritul Blajului, au fost atributele unei dimineți recalibrate de felul nostru de a fi. De felul nostru de a ne raporta viețile noastre la viața orășelului școlilor de altădată, „adevărate fântâni ale darurilor", dar și altor „lucruri" cu bătaie lungă. Din nou Eminescu! Mereu Eminescu! Se putea altfel?
Atunci am simțit că spiritul Blajului trebuie pus lângă apă și aer, ca fiind o identitate indispensabilă existenței unor români, avizi de cultură, ce se respectă!
