Am revăzut pe internet filmele de dragoste româneşti, unele de pe vremea când nici nu eram născută, de prin 1975. Erau la modă blondele, nu frumoase neapărat, Tamara Creţulescu, Mariana Mihuţ, Ana Szeles, dar eroul principal, Vlad Rădescu, era o frumuseţe cu adevărat rară. Chiar dacă nu prin masculinitate pe atunci, definit ca apariţie de „arhanghel" în „Ciprian Porumbescu", printr-o ingenuitate pe care nu o lasă descoperită decât acolo, şi o maturitate interpretativă care-i depăşea cu mult vârsta, talentul şi o flacără patriotică foarte puter-nică, care personal mă uimeşte. Personajele Avram Iancu din „Munţii în flăcări", Ciprian Porumbescu din filmul cu acelaşi titlu, organistul bisericii din „Pe aici nu se trece" şi… minerul din „Ultima frontieră a morţii", diferă radical unele de altele, dar au o înverşunare de eroi romantici (secvenţele de dragoste fiind foarte reuşite) foarte... patrioţi. Când Vlad Rădescu era director de teatru la Târgu-Mureş a avut iniţiativa „săptămânii îndrăgostiţilor de teatru", care s-a lăsat atunci cu scântei la o conferinţă de presă. Urmărind mai multe înregistrări, şi cu „povestea" de la Teatrul Nottara, pot spune că pe atunci, fiindcă îmi era profesor la Bucureşti, i-am găsit scuza că deşi este considerat „recalcitrant", are o forţă masculină şi o apariţie pe care din păcate niciun politician din România nu o are la această oră. Am înţeles târziu că masculinitatea înseamnă forţă, nu a fi moale şi insensibil, plat de-a dreptul...ca unii. Recent, Vlad Rădescu a postat pe Facebook o altă faţetă a sa, imagini personale din intimitate, care departe să arate opulenţa, inspiră modestie, ca să nu spun, sărăcie. Pentru toţi cei care îi urmăresc de ani buni postările de pe aceeaşi reţea de socializare, mirarea este că au descoperit un altfel de Vlad Rădescu, asortat... eroului romantic din filmele de acum 40 de ani...
