Fii mulțumit, nu te mai plânge atât!

Dintotdeauna au fost și vor fi oameni mai triști ca noi, e inevitabil, iar când îi vezi pe stradă îți lasă parcă un gust amar, te simți neputincios și inutil. În căutare de poezii, am găsit pe un site minunat o librărie online de învățături creștin-ortodoxe, o oază de lumină duhovnicească, și aici l-am întâlnit pe R. Iftinoiu, pe care îl socotesc, prin ceea ce scrie, un adevărat meșter al cuvântului creștin. Poezia lui e atât de plăcută, încât am decis că trebuie să o împart cu dumneavoastră; o să vă dați seama de ce fac lucrul acesta încă de la prima lectură.

 

Dacă-ți vine-așa în minte un cuvânt rău, de ocară,

Și-a ta limbă este gata să îl dea pe el afară,

Tu gândește-te, creștine, cu smerenie firească

La un mut, ce tot ascultă, dar nu poate să vorbească.

 

Când te-apasă neputințe, când picioarele te dor,

Când vederea-ți este slabă, sau auzul nu-i ușor,

Tu gândește-te, creștine, la cei fără de picioare,

La orbi, surzi și paralitici, ce trăiesc așa sub soare.

 

După ce, sătul de muncă, obosit, sosești acasă,

Iar mâncarea ce te-așteaptă nu îți pare prea gustoasă,

Înainte de a spune că nu-ți place, măi, creștine,

Tu gândește-te la frații ce n-au niciun colț de pâine.

 

Înainte de-a te plânge că în casă n-ai condiții,

Că n-ai lux, n-ai termopane sau moderne achiziții,

Tu gândește-te că unii n-au nici casă, nici ogradă,

Că trăiesc sub cerul liber și adesea dorm pe stradă.

 

Dacă soțul sau soția ți-au greșit, iubite frate,

Înainte ca să-l judeci pentru cele întâmplate,

Tu gândește-te că-n lume sunt atâția soți uitați,

Sunt atâția oameni singuri, care plâng nemângâiați.

 

Astăzi când te plângi de viață, de cumplita ei povară,

Tu gândește-te, creștine, la aceia ce plecară

Prea curând din viața asta, regretând al vieții dar,

Ce-și doreau să mai trăiască doar o zi, atâta doar…

 

Când te plângi pe la prieteni de copiii tăi zburdalnici,

Neascultători și mândri, uneori, ba chiar obraznici,

Tu gândește-te, creștine, la părinții fără fii,

La căsuțele în care n-auzi glasuri de copii.

 

Înainte de-a te plânge că stai mult la semafoare,

Că mașina e prea veche, și distanța e prea mare

De acasă la serviciu, și e drumul plicticos,

Tu gândește-te, creștine, la acei ce merg pe jos.

 

Când vorbești despre serviciu, despre șefii tăi și trudă,

Și te plângi pe la prieteni de-a ta soartă rea și crudă,

Tu gândește-te, creștine, și privirea îți aruncă

Spre șomerii care astăzi nu găsesc un loc de muncă.

 

Înainte ca să judeci, să condamni, să osândești,

Tu gândește-te, creștine, în ce stare te găsești.

Nu uita că nu e nimeni pe pământ făr' de păcat,

Iar cel care osândește, și el va fi judecat.

 

Dacă-ți pare rugăciunea lungă și obositoare,

Tu gândește-te, creștine, că sunt unele popoare

Idolatre și păgâne, ce se roagă în zadar,

Ce nu au ca noi, creștinii, scumpul și cerescul har.

 

Când primești loviri și scârbe de la frați sau venetici,

Tu ia pildă de răbdare de la sfinții mucenici

Și privește spre Golgota la Acela, care duce,

Umilit și plin de sânge, dar cu dragoste, o cruce.

 

Când atâtea gânduri sumbre vor fățiș să te doboare,

Cu-ale lor sclipiri viclene și săgeți nimicitoare,

Du-te iute la duhovnic și demască-l pe vrăjmașul,

Căci el e, să știi, creștine, autorul, el, trufașul.

 

Nu-i așa că vă era dor de poezie? Nu-i așa că aceasta e frumoasă? E drept, lectura unei poezii nu-i musai cultură, dar și asta e mare lucru. E ca o confirmare care ne spune că suntem pe drumul cel bun.

Volumul „Pelerin spre înaltul Cer", apărut la Editura Nico, se găsește le Catedrala Mare.

Lasă un comentariu