În urmă cu 139 de ani, la data de 19 februarie 1876, Universul s-a gândit să dăruiască românilor un artist care să exprime prin sculptură esența sufletului neamului nostru. Pregătit în frumos la școli înalte, Brâncuși a dat dovadă de o deosebită profunzime a spiritului, refuzând să lucreze în atelierele celebrului Auguste Rodin, rostind nemuritoarea cugetare „La umbra marilor copaci nu crește nimic". Elementele inconfundabile ale artei populare românești nu au părăsit niciodată trăsăturile operelor sale, în ciuda contactelor avute în permanență cu avangarda artistică pariziană. Dând dovadă de o meritorie modestie, nu s-a dat în lături de la a expune în expoziții colective la București și Paris, lucrări din ciclul „Păsări măiestre" sau lucrări care aveau să devină adevărate capodopere, cum este „Domnișoara Pogany". Prima sa expoziție a avut loc în anul 1914, în S.U.A., la New York, stârnind o asemenea senzație, încât i-a fost asigurată baza materială mult timp pentru viitoarea creație artistică.
Un fapt dureros a fost acela că în România, abia în anul 1964, Constantin Brâncuși a început să fie considerat un geniu național. În perioada cunoscută sub numele de „Realism socialist", colosalul nostru sculptor nu a reprezentat nimic mai mult decât un reprezentant al „Formalismului burghez cosmopolit", motiv pentru care statul român a refuzat în anul 1957, la moartea sa, să primească moștenirea lăsată de Brâncuși, cedând-o statului francez. Cum poți întoarce spatele unui făuritor de vise? Nimeni nu ar putea să dea acum un răspuns. De multe ori, îți spui că e mai bine să lași timpurile apuse, acolo unde s-au dus și să te bucuri de prezent. Nu putem să nu ne bucurăm că ansamblul monumental de la Târgu Jiu, cuprinzând „Coloana fără sfârșit", „Masa tăcerii" și „Poarta sărutului", după ce a fost lăsat în paragină un sfert de secol și gata de a fi desființat, acum poate să se bucure de o atentă îngrijire și amenajare.
Nu trebuie să uităm că Brâncuși a fost, este și va fi al nostru, și nici că sculpturile sale au eliberat această formă de exprimare, la nivel mondial, de „preponderența imitației mecanice a naturii". Nu trebuie nici să fim critici de artă ca să ne dăm seama cum liniile spiritului, îngemănate cu simplitatea simbolurilor populare și finețea unei tehnici desăvârșite, au dus la apariția unei forme moderne nu numai în sculptură, ci și în pictură și desen. Trebuie doar să ne prețuim valorile naționale, să le etalăm în văzul tuturor, cu sentimentul de mândrie că neamul nostru a dat naștere unor asemenea coloși.
