„Pentru mine un spectacol reuşit este ca o simfonie care este măiastru dirijată de către regizor"
Vlaicu Golcea a colaborat în repetate rânduri cu Teatrul Naţional Târgu-Mureş, atât la Compania „Liviu Rebreanu" cât şi la Compania „Tompa Miklós". „Krum", de Hanoch Levin, regia Theodor Cristian Popescu (Compania „Liviu Rebreanu", 2009), „Alvás", de Jon Fosse, regia Sorin Militaru (Compania „Tompa Miklós" 2009), „Bölcs Náthán", de G.E. Lessing, regia Zsolt Harshanyi (Compania „Tompa Miklós", 2012), „Contra iubirii", de Esteve Soler, regia Radu Alexandru Nica (Compania „Liviu Rebreanu", 2013 ), sunt doar câteva dintre spectacolele la care Vlaicu semnează muzica originală. Vlaicu Golcea semnează acum muzica spectacolului „Steaua fără nume", de Mihail Sebastian, spectacol ce va avea premiera astăzi, 27 martie 2015, ora 19.00, la Sala Mare a Teatrului Naţional.
A.R.: Acum lucrezi la „Steaua fără nume" împreună cu Erwin Şimşenshon. Ce te atrage la naţionalul târgumureşean?
Vlaicu Golcea: Printre cele mai plăcute amintiri ale timpului petrecut cu actorii şi cu personalul tehnic (adeseori „uitat" în creditele unui spectacol). De fiecare dată când plec spre Târgu-Mureş plec cu o plăcere care nu se mai repetă decât relaţionată cu alte două colective de actori din ţară. Şi oricât de clişeistic (sau… convenţional) sună, aici mă simt într-un fel ca acasă. Calitatea umană este primordială pentru mine. Artistic vorbind, este locul în care mă pot exprima fără mari compromisuri tehnice (spre deosebire de restul ţării unde situaţia este…). Iar faptul că la ambele secţii activează doi dintre cei mai profesionişti şi mai devotaţi operatori de sunet nu face decât să întregească tabloul, sper.
A.R.: După numeroase spectacole de teatru la care ai compus muzica, ce provocări aduce cu sine acest spectacol?
Vlaicu Golcea: O apropiere mai mare de musical, gen pe care ştiu că l-aş putea „onora" foarte bine, dar care, din păcate, este foarte ocolit de către producători, în ciuda dorinţelor (fireşti, de altfel) de a produce şi spectacole de entertainment. Se pare că producătorii români (printre rarele excepţii se numără teatrul dumneavoastră, şi asta chiar nu o zic din eleganţă) nu prea au apetit pentru a comisiona opere originale. Ceea ce sună un pic deconcertant… se tot vorbeşte despre nevoia de dramaturgie românească sau regională, sau producţii cu evident iz autohton, dar la scară naţională parcă se montează de 20 de ani aceleaşi 20 de piese din repertoriul „trendy" internaţionalo-balcanic, piese care nu pun în oglindă (din punctul meu de vedere, desigur) în nici un fel nevoile artistice, afective şi sociale ale publicului din 2015, ce să mai vorbim de musicaluri cu muzică originală că ne-apucă râsu-plânsu stănescian. Noroc că Erwin îşi doreşte asta, ăsta a fost punctul de plecare al discuţiilor noastre despre estetica muzicală a spectacolului.
A.R.: Ştiu că ai mai colaborat cu Erwin. Este o pură întâmplare faptul că lucraţi din nou împreună?
Vlaicu Golcea: În afară de naştere, nu există întâmplări (ca să fac şi puţină filosofie ieftină, de compozitor), este printre puţinele lucruri de care sunt sigur la cei 40 de ani ai mei, prin felul în care suntem ne atragem consecinţele. Este o reală plăcere şi în mod absolut paradoxal o aventură artistică atunci când lucrezi cu cineva care ştie ce vrea şi, culmea, mai este în stare să o şi verbalizeze eficient. În momentul acela cred că se nasc premizele unei colaborări reale, bazate pe cel mai adânc respect faţă de unicitatea, meseria şi estetica fiecărui colaborator. Pentru mine un spectacol reuşit este ca o simfonie care este măiastru dirijată de către regizor. Dar, din când în când, cornul englez poate fi indispensabil (şi aici aş vrea să mă folosesc de plurivalenţa acestui cuvânt).
A.R.: Ce face Vlaicu Golcea atunci când nu compune muzică?
Vlaicu Golcea: Ascultă muzică (şi din fericire, nu a lui… ), găteşte, priveşte artă, citeşte, se plimbă mult şi face poze ne-sharuite decât cu prieteni reali şi visează cu ochii deschişi la cum o să se plimbe prin Berlin şi/sau Islanda. Şi mai visează zilnic la cea mai bună cafea din lume, un ristretto dublu în Prenzlauer Berg, făcut de un anume barista. Nu spun adresa ca să nu fim acuzaţi de reclamă mascată (hahaha…cum ar fi …?) şi nici ca să nu se aglomereze inutil locul.
