Într-o cuprinzătoare şi pe deplin lămuritoare şi convingătoare a sa mărturisire, Octavian Goga preciza un lucru esenţial, definitoriu pentru creaţia sa, pentru crezul său poetic de luptător, înainte de toate, pentru drepturile naţionale ale românilor transilvăneni: „Eu, graţie structurii mele sufleteşti, am crezut, întotdeauna, că scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui şi se transformă într-o trâmbiţă de alarmă".
Eugen Lovinescu făcea, la rândul lui, în „Critice", volumul al doilea, o precizare cuprinzătoare pentru poezia lui Octavian Goga: „Până acum n-am fost deprinşi cu astfel de accente puternice, nu numai de poet, ci şi de profet. Domnul Goga e poet în deplinul înţeles al cuvântului antic vates, care îl avea şi pe cel de profet. Adevăratul profet e cel ce aşteaptă o zi de sărbătoare pentru naţiunea sa subjugată, oţelind inimile la luptă şi sădind nădejdea în suflet, el e fiul pământului, care fură scânteia divină din cer şi o aduce oamenilor - speranţa! În sufletul lui e focarul în care se răsfrânge durerea unui neam întreg. În vocea lui răsună strigătele a milioane de piepturi, ce cer dreptate şi răzbunare. Şi această slujbă de preot al mulţimii robite, domnul Goga o face cu întreaga conştiinţă a menirii sale".
„Patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei lui Goga - spunea Titu Maiorescu - şi-l inspiră în modul cel mai firesc (…) ce nu se poate aplica decât prin aprinderea luptei pentru apărarea patrimoniului naţional."
Iar distinsul critic şi istoric literar, prof. univ. dr. Cornel Moraru, referindu-se la poezia lui Octavian Goga, scria: „La puţin timp după Eminescu, poetul Doinei, dar înainte de Blaga şi Emil Cioran, care se trage tot din Răşinarii Sibiului, Octavian Goga, cântăreţul «pătimirii noastre», are intuiţia metafizică a suferinţei umane, condensată în cuvinte şi simboluri de o stranie frumuseţe inefabilă. Poetul e «ardelean» nu numai prin limbaj, ci prin conţinut şi, mai ales, prin adâncimea viziunii ontopoetice. El face poezie pură din tot ce atinge cu verbul său binecuvântat. Chiar şi «naţionalismul», ca atitudine, este pur, situat dincolo de bine şi rău; jalea care-i însufleţeşte versurile este o realitate cosmică, iar suferinţa nu e doar a oamenilor, ci şi a firii întregi. O asemenea poezie tinde să devină o formă de religie şi sfinţenie".
Într-adevăr, însufleţitor al mulţimii, poetul Octavian Goga, despre a cărui poezie au avut aprecieri şi preţuire deosebită Sextil Puşcariu, I. L. Caragiale, George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă, Eugen Lovinescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, mulţi alţii, a fost un strălucit înaintemergător luptător, deschizător de drumuri, dar şi „pedagog al neamului", fiind alături de durerile românilor ardeleni, o reală „trâmbiţă de alarmă" a timpului lui. O dovedea Octavian Goga şi prin poezia „Fără ţară", mărturisire a durerii, a suferinţei şi a neîmplinirilor dorinţelor românilor ardeleni: „Eu sunt un om fără de ţară,/ Un strop de foc purtat de vânt//…// Eu sunt o lacrimă târzie/ Din plânsul unei mii de ani,/ Sunt visul care reînvie/ La vetrele celor orfani./ Sunt o mustrare călătoare/ De pe tărâmuri fără glas,/ Şi dintr-o lume care moare,/ Sunt strigătul ce-a mai rămas.// Eu sunt oftatul care plânge,/ Acolo-n satul meu din deal,/ Sunt ţipătul muiat în sânge/ Al văduvelor din Ardeal,/ Sunt solul dragostei şi-al urii,/ Un visător de biruinţi,/ Ce port blesteme-n cerul gurii,/ Drept moştenire din părinţi//…// Azi simt cum noaptea se coboară/ Pe dimineaţa mea de ieri,/ Cum cântul meu se înfăşoară/ În giulgiul veşnicei tăceri.../ Şi printre voi îmi duc povara,/ Stropit de râs şi de noroi,/ Căci vai de cine-şi pierde ţara/ Ca să şi-o ceară de la voi".
Sunt, într-adevăr, acele „accente puternice", de care amintea Eugen Lovinescu, ale luptătorului-poet, poet al liricii războiului pentru reîntregirea neamului, de „profet" al vremurilor lui şi al speranţei, precum versurile din poezia „Atunci": „Un gând răzleţ îmi spune mie/Că-n umbră mai aşteaptă - un val,/ O mare volbură târzie,/ Cu chiote de vitejie/ Să-şi ducă clocotu-n Ardeal…//…// Dar morţii s-ar porni să vie,/ Şi-n vesel, zâmbitor, convoi,/ Vă vor iubi, cu frenezie,/ C-aţi împlinit o datorie,/ Nu pentru ei, ci pentru voi…". Aceeaşi stare o exprimă poetul şi prin versurile finale din poezia „Hora morţii": „Sus, copii, întinde-ţi pasul,/ Daţi năvală rând pe rând,/ Să grăbiţi să vină ceasul/ Biruinţii mai curând".
Adevărat profet, aşteptând acea aşteptată, dorită sărbătoare pentru români, chemând la luptă şi sădind nădejdea, ca fiu al pământului românesc, cunoscând „visul şi cuvântul neamului", când latinitatea striga din tranşee, când durerile şi aşteptările erau plătite cu sânge, Octavian Goga scria: „Acolo-n hora vijeliei crunte/ E clocotul visării noastre sfinte!/ Veniţi, români! Porniţi-vă spre munte!/ V-arată drumul morţii din morminte./ Să nu uitaţi a veacurilor carte,/ Veniţi, veniţi!... / Căci adevăr zic vouă:/ Ori vă mutaţi hotarul mai departe,/ Ori veţi muri cu trupul frânt în două!" („Latinitatea strigă din tranşee").
Adevărat vates, în aşteptarea acelei sărbători a Unirii celei Mari, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, a Transilvaniei cu Ţara-Mamă România, Octavian Goga sădea, prin versurile sale înaripate ale spiritului, nădejdea noastră a unui pământ românesc, sădind în suflete acea „scânteie divină", întru înălţarea neamului, când luptătorii cu arma în mână, ai Primului Război Mondial, urcau în acel mausoleu al amintirii, la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz… Cu gândul la „movile, tristă zestre funerară", la „morminte multe şi nemângâiate", la „ţintirimul plin de oseminte,/ Ce s-a umplut din câmpul de bătaie..", la „morţii noştri încleştaţi sub glie./ Nenumărate trupuri zdrenţuite/ De fier şi plumb, de-a cailor copite,/ În furtunoasa luptelor năvală", poetul îi îmbrăţişa cu gândul şi versul pe „cei căzuţi în clipa triumfală", „mucenici, ce-n hora de obuze/ Cu pieptul gol au vrut să-nfrunte valul" în tranşeele războiului. Octavian Goga, poetul care până şi tăcerilor le dădea glas, când „strigă braţele trunchiate" şi „plâng picioarele de lemn", care, în poezia „De profundis", îl avertiza pe străinul nepăsător şi lacom că „În orice bob avem un strop de sânge;/ Tu satură-ţi cohortele păgâne…/ Dar fugi, grăbit în drum, printre coline/ Căci n-are iadul draci să-l mai înfrâne,/ Când s-a pornit de-acolo uraganul!..."
În suflet, Octavian Goga a dus şi a păstrat durerea şi suferinţele unui neam mereu dorind dreptate şi libertate naţională. Iar ca preot al pătimirii noastre transilvane, cu rădăcinile acolo, în Răşinarii Sibiului, prin versurile din poezia „Vorbeau, azi-noapte, două ape", Octavian Goga ne-a lăsat versurile, într-adevăr binecuvântate în lirica românească interbelică: „Venea un vifor să ne-ngroape/ Şi grindina-mi bătea în geam,/ Vorbeau, azi-noapte, două ape/ Şi vorba lor o-nţelegeam./ Îşi lumina necunoscutul/ Cu fulgere, din deal în deal,/ Şi chicotind prin neguri, Prutul/ Vorbea cu Murăşu-n Ardeal: «În taina apelor afunde/ Un ţintirim de veacuri port,/ Mi-e albul înspumatei unde/ Mai trist ca giulgiul unui mort.../ Din vreme-n vreme mă străbate/ Un lung, îndepărtat fior,/ Şi-ncheieturile trunchiate/ Atâta de cumplit mă dor...// N-auzi cum strigă Basarabii/ Blestemul zilelor ce vin,/ Cum sună-n bucium pârcălabii/ De la Soroca la Hotin?/ Eu simt cum matca mea tresare/ De-al amintirilor şuvoi,/ Arcaşii lui Ştefan cel Mare/ Îmi cer azi moaştele-napoi».../ Aşa, tulburător de ţară,/ Vuia ne-nduplecatul glas,/ Pân' fulgerele se curmară/ Şi-o ploaie blândă-a mai rămas./ Atunci o-ntunecată noapte/ Pe creasta codrilor cădea,/ Şi-n plânset lin, urzit din şoapte,/ Bătrânul Murăş răspundea: «În valul meu de veacuri plânge/ Acelaşi vaiet strâns şi mut,/ Mai multe lacrimi decât sânge/ Nisipul meu a cunoscut,/ Tu-ţi plângi mărirea îngropată,/ Eu, jalea veche an de an,/ Tu ai avut părinţi odată,/ Eu, veci de veci, am fost orfan»…// Aşa vorbeau îndurerate,/ Sub ceriul înnorat şi crud,/ Bolnave râuri tulburate./ Şi-acum durerea v-o aud…/ Nedumerirea mă supune,/ Când rostul patimii v-ascult,/ Căci inima nu-mi poate spune,/ Pe care să vă plâng mai mult".
Din toate poeziile sale răzbate acel fior patriotic, acel sentiment al apartenenţei la durată, acel naţionalism luminat, tradiţional ardelenesc, însufleţind chemări, într-o suferinţă a românilor ardeleni, totul, cum se exprima prof. univ. dr. Cornel Moraru, printr-o poezie ca „formă de religie şi sfinţenie", întru împlinirea unei dorinţe într-o „cântare a patimii noastre", aici, unde sunt „codri verzi de brazi/ Şi câmpuri de mătasă,/ La noi atâţia fluturi sânt/ Şi-atâta jale-n casă./ Privighetori din alte ţări/ Vin doina să ne-asculte,/ La noi sunt cântece şi flori/ Şi lacrimi multe, multe…"
Autorul poeziilor „Rugăciune", „Plugarii", „Noi", „Oltul", „Bătrâni", „Cântăreţilor de la oraş", „Lăutarul", „La groapa lui Laie", „Clăcaşii", „Cosaşul", „De profundis", „Fără ţară", din volumele „Poezii", „Ne cheamă pământul", „Din umbra zidurilor", „Cântece fără ţară", pentru a ne opri doar la câteva titluri, al culegerii de articole „Mustul care fierbe", traducător al romanului „Tragedia omului" de Imre Madach, Octavian Goga purta mereu „idealul unirii românilor într-un singur stat naţional." Cu rol important în activitatea Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român - ASTRA, secretar fiind, arestat şi închis, de două ori la Seghedin, de imperiali, după ce a ajuns la Bucureşti, condamnat la moarte, în contumacie, ca cetăţean austro-ungar, de către guvernul de la Budapesta, printr-un proces „de înaltă trădare", cel înrolat în Armata Română şi a luptat, ca soldat, în Dobrogea, scria: „Pentru jertfa de mâine am trecut graniţa, să venim în Ţara Românească. Noi ne-am pierdut ţara, noi ne-am pierdut patria, dar avem încă capetele noastre. Vi le dăm dumneavoastră, faceţi ce vreţi cu ele. Ele pot să cadă, Ardealul nu poate cădea." A fost ales membru al Academiei Române, cu discursul de recepţie despre George Coşbuc, în anul 1924 fiind încununat cu Premiul Naţional de Poezie „Mihail Sadoveanu", pentru proză. A fost ministru al Instrucţiunii şi Cultelor, ministru al Cultelor şi Artelor, ministru de stat, ministru de interne şi prim-ministru. Decedat la 7 mai 1938 la Ciucea, Octavian Goga este înmormântat la Cimitirul Bellu, iar în anul 1939, corpul lui este reînhumat la Ciucea, acolo unde a cumpărat acea proprietate de la văduva poetului Ady Endre.
Aici, unde „cântecele noastre plâng", unde de un dor, de jalea lui „ne-au răposat,/ Şi moşii, şi părinţii", după ce atâta amar de vreme „deşertăciunea unui vis", noi am „stropit-o cu lacrimi", după amar de vreme, în care înaintemergătorii au „vegheat în pragul porţii", pentru împlinirea unui ideal, naşterea acelei dorite Românii Mari, Octavian Goga exclama: „Te-am dărâmat, hotar de-odinioară,/ Brâu împletit din lacrimi şi din sânge,/ Veriga ta de foc nu mă mai strânge/ Şi lanţul tău a încetat să doară".
P.S. La 1 aprilie s-au împlinit 134 de ani de la naşterea poetului. Din păcate, românii îşi uită cam repede, şi istoria, şi personalităţile acestui neam, care au adus faimă culturii noastre!
