Prezentând monografia localității Bogata, apărută sub îngrijirea profesorilor Mihai și Lucia Zamfira Stavilă din Căpuș, întâmplarea făcea, cu acel prilej, să aflu numele țăranului - condeier Gheorghe Rus. Prilej cu care domnul inginer Ioan Corla mi-a înmânat manuscrisul unei cronici în versuri, cu 999 de strofe, intitulată „Amintire din război". Cronică în versuri, cum se specifică în final: „culeasă, compusă și scrisă, în Al Doilea Război Mondial, din 15.03.1939 până în 5 februarie 1945, de plugarul Rus Gheorghe, în etate de 45 de ani, din satul Sâniacob, județul Mureș, Transilvania".
Citind manuscrisul, surprinzător prin conținutul, prin talentul relatării faptelor, conținând 999 de strofe, cronică versificată a unor vremuri atât de învolburate, unele scăpărând de amenințătoare „fulgere premergătoare de furtună", de vijelii și timpuri întunecate, nu puteam să nu mă întreb: oare unde a zăcut această cronică-document, de n-a văzut încă lumina tiparului? Și am promis că, ar fi mare păcat ca fuga din trecut spre prezent a țăranului-condeier Gheorghe Rus să fie dată uitării. Așa că am adus cronica versificată, aproape uitată, din acest atât de necesar strigăt al prezentului către trecut, pentru o evocare suitoare, prin timp, într-o vreme a viitorului. Pentru că acolo, în cele 999 de strofe, se află o bătălie a românismului, dată între 15 martie 1939 și 5 februarie 1945, ani dramatici pentru România, în care pierdeam Basarabia și nordul Bucovinei, în urma notelor ultimative din iunie 1940, ale pactului Ribbentrop-Molotov, când Hitler și Stalin și-au dat mâna pentru a rupe România Mare, făurită la 1 Decembrie 1918, prin Diktatul de la Viena din august 1940. A început apoi cel de-Al Doilea Război Mondial, cu drama de la Stalingrad - Cotul Donului, urmată de ocuparea României de către tancurile sovietice, la 23 august 1944, și crunta apăsare a „obsedantului deceniu" din acea „eră a ticăloșilor". Totul a fost prins de Gheorghe Rus, într-o derulare a zilelor, săptămânilor, lunilor, anilor, adesea atât de ostile și străine sufletului românesc.
N-a scăpat condeiului plugarului Gheorghe Rus, de pildă, Diktatul de la Viena, cu ruperea nordului Ardealului, dat, de Hitler și Mussolini, Ungariei horthyste: „Cu Diktatu' de la Viena/ Și cu scrisu' de la Berna,/ țara noastră o-mpărțit-o,/ Noi, degeaba, am păzit-o//…// Ardealu'-n două l-o dat,/ Și din Dobrogea o parte,/ Bucovina jumătate//…// Multe țări străine-or râde,/ Că românu' țara-și vinde,/ țepeș Vodă acum să-nvie,/ Cum ne-ar scărpina de râie//…// Munții-ș înfioară sânul/ Și al nostru Olt bătrânu',/ Că s-au dus tustrele Crișuri/ Și a codrilor desișuri.//…// Jale duce Murășu',/ Că s-a dus și Someșu',/ Murăș, Murăș, apă lină,/ Iar vii din țară străină//…// Uită-te în jurul tău,/ Că-s schimbate toate, zău,/ Și izvoarele-ți suspină,/ Plâng și florile-n grădină./ Codru' plânge și nu tace,/ Toate plâng și n-au ce face,/Că te văd iară străin,/ Plin de lacrimi și suspin.//…// Te vărsai la Seghedin,/ Unde-a fost Lucaci la chin,/ În temnița cea mai grea,/ Ce-o avea Ungaria//…// Dunăre, apă cu fală,/ Face-te-ai toată cerneală,/ Să iau tocu' gândului/ Și penița dorului.// Și pe cer să-ncep a scrie,/ Lumea-ntreagă să vă știe,/ Că ați curs, toate-mpreună,/ Către marea cea bătrână// Voi, cu râul Ceremuș,/ Să varsă-n Nistru spre ruși,/ Și cu apa Nistrului/ Făceați semn hotarului./ Unei țări mândre sub soare,/ Era România Mare,/ Iar acum-îi ciopârțită,/ Bucăți la străini vândută.// Lăcrimează mamele,/ C-au tăiat hotarele,/ Tristă-i apa mărilor,/ Schimbarea granițelor//…// Zvârcolește-te, Carpate,/ De atâta nedreptate,/ Clatină-te, creangă grea,/ Peste văi și jalea mea//…// Da' Ardealul nu-i pustiu,/ Pân' plugaru' va fi viu,/ Nici n-a fost și nici n-o fi/ Pân' țăranii vor trăi.// Pe dealul Feleacului,/ Unde-i umbra Iancului/ Pusă-i strajă - Ardealului,/ Că-i spaima maghiarului.// Ca ungurii s-aibă frică,/ Că Iancu iar se ridică,/ Suie-te ungure-n deal/ Și te uită prin Ardeal.// Prin Ardeal au crescut plopii,/ I-o pus fete și feciorii,/ Că Ardealu-i românesc,/ Ba-i și pământ strămoșesc".
De un dramatism aparte este „prins" în versuri și acel moment dramatic al ruperii Basarabiei din trupul României Mari: „Bate vântu' Nistrului,/ Din granița rusului,/ Și de-acel vânt blăstămat,/ Noi, cu toți, am înghețat". În acea vreme, Gheorghe Rus își descria o stare: „Și mă culc, sătul de foame,/ Inima în mini nu doarme,/ Că tot suspină mereu,/ C-a ajuns așa de rău", în acel moment de „iunie douăzeci și opt" al pierderii Basarabiei. Cu gândul la cei de acasă, inima-i era la Ardealul cedat, cu „Ierburile necosite/ Și holdele neplivite,/ Grâul copt nesecerat,/ Cucuruzu' nesăpat", într-o țară hărtănită, și-n apus, și-n sud, și-n estul/ „Cu granița nouă", „Că ai' de pe Nistru' am dat-o/ Și-acum pe Prut am format-o,/ țara acum e mai mică,/ Și noi o păzim de frică".
Printre toate acestea, condeierul-plugar Gheorghe Rus strecoară versuri de o reală sensibilitate lirică: „Doarme chiar și apa-n vale,/ Doarme furnica pe cale,/ Doarme pasărea pe creangă,/ Doarme, doarme lumea-ntreagă//…// Străinu-s, Doamne, străin,/ Ca și floarea cea de crin,/ Și trăiesc printre străini,/ Ca și iarba între spini".
Scriind toate acestea, ca ziarist, ca scriitor, ca român, m-am gândit la șansa altor plugari condeieri, precum acel Ion Frumosu al Banatului, considerat, la 20 de ani, „prințul poeților țărani", și Vasile Dâncu din Runcu Salvei, versurile cărora au țâșnit spre lumina tiparului prin acele înfloriri de cântec cu „chemări din altă lume, urcând pe treptele de azur ale cunoașterii și recunoașterii". Și ei, precum și Gheorghe Rus, au răsărit din vatră românească, de la „coada vacii și a sapei", ei având, la timpul lor, îndrumători, publicând în revistele vremii. Din păcate, pentru plugarul Gheorghe Rus n-au fost ochi să-l vadă și să-l încurajeze în scrisul lui.
Gheorghe Rus a scris, în acel anonimat uniformizator, prin tulburări, neliniște și nesiguranță, condeier „umil al vieții", netrecut prin școli, descoperind acele părți ale vieții care trebuie să rămână în această cronică verificată, pentru a fi cunoscută celor din prezent și din viitor. Plugarul Gheorghe Rus a semănat pe câmpiile hârtiei ce a văzut și a trăit real și, uneori, „pe aripile gândului": „Iar în patru zeci și doi, / M-au dus pe mine-n război / Și m-au trecut granița, / Chiar pe front în Rusia. / Și ne-am dus, ca fulgeru', / Ca să-l batem pe rusu', / Ca lui să-i rămâie - așa - / Ciocanu' și secera". Acolo, la Cotul Donului - Stalingrad, toți au trăit durerile neamului, Gheorghe Rus scriind cu sufletul îngenuncheat de tragedie, de durere, de vărsare de sânge, de ororile războiului, de suferință și de grele încercări: „Coasta Caucazului, / Centru' Stalingradului, / Stalingrade-n jurul tău, / Curge sângele părău, // Până-n coama calului, / Tot sânge de-al muscalului, // Stalingradu-i fără plopi, / În el cad ostași, ca snopi, / Dară nu sunt snopi de grâu, / Că-s românii de pe Jiu. // De pe Jiu și de pe Olt, / Mor cu ruși, cu nemți cu tot / Și - ardeleni de pe Bârgău / Mor în Stalingrad mereu //… // Din Stalingrad în câmpii, / Ard case, ard oameni vii, // Căci acol' se bat pe strade, / Stalingradul nu mai cade. // Se bat românii și nemții, / De se zguduie pereții, / Da nici rușii nu se lasă, / Că luptă la ei acasă //…// Se luptă din casă-n casă, / Nici unu' nu vrea să iasă, / Și-apoi acum, la noroc, / Stalingradu-i iad și foc. // La Stalingrad mare jale, / De păreche-n lume n-are, / Că Hitler, el nu vrea pace, / Și Stalin n-are ce-i face. // Nebuni-ar amândoi, / Să scăpam de-al lor război, / Fir-ar Hitler de minune, / C-a stârnit război în lume".
Din când în când, plugarul-condeier Gheorghe Rus se întoarce, cu gândul, acasă, în Ardeal, la ogorul lăsat nemuncit, la nevastă, la cei dragi: „I-o fi drag câmpul lucrat, / Că nevasta-o semănat, / Că nu vezi bărbat la plug, / Nice patru boi la jug. // Făr' două văcuțe rele, / Le mână câte-o muiere / Și de plug ține-un moșneag, / Plugu' două vaci îl trag. // Că, zău, boii de la plug / I-o mâncat nemții la Bug, / Iar bărbații plugului - / Morți la Cotu' Donului. // Morți pe Don și pe Kuban, / Și pe Caucaz, sărman, / Pe frontu' din Stalingrad, / Câți o mers, toți or picat".
Actul de la 23 august 1944 nu-i privit, deloc, cu simpatie, cum nu-i agreat nici regele Mihai, care l-a trădat pe mareșalul Ion Antonescu, punându-l în mâna sovieticilor: „Căci cu rușii s-o-mpăcat,/ Laolaltă mână-au dat,/ Ca altu' front să creeze/ Și pe nemți să-i dezarmeze".
Pagini de foc cuprinde hotărârea Oștirii Române de-a elibera nordul Ardealului, după ruperea din anul 1940, ca toți românii să fie la un loc. Pagini întregi sunt dedicate bătăliilor cumplite de la Oarba de Mureș: „Nu se vedea cer cu soare,/ Nice iarbă, nice floare,/ Nu se vedea zi, nici sară,/ Numa-ntruna foc și pară.// Tot cu foc și vijelie,/ Trec întruna, măi, Ilie,/ Foc cu foc și flăcărele,/ Ungurii fugeau de ele//…// De la Oarba la Chețani/ Au picat ostași sărmani,/ De la Chețani pân' la Oarba/ Or picat ostași, cât iarba.//…// Care trupă, cum venea,/ Pe Murăș se prăpădea,/ Că tare pușcau nemții/ De pe râpa Lechinții.//…// Trag nemții cu ungurii,/ Că se luptă cu românii,/ Și se luptă și cu rușii,/ Ca elefanții, cu urșii//…// Între Cipău și Iernut / Mulți viața și-o pierdut//…// Poți să faci poduri și punți/ Pe trupuri necunoscute,/ Pe frunt, pe cele pâraie,/ De-așa groaznică bătaie//…// Casca de pe cruci de lemn,/ De feștilă ține semn,/ Casca smirnă picura,/ Au murit ostași mereu// De la Oarba la Iernut/ Dar popă nu-i prohodea.// Nice clopot nu trăgea,/Numai tunu' bubuia."
Luptele au continuat prin Budapesta, până în munții Tatra și la porțile Vienei: „Că acol' mulți or murit,/ Numai frunza i-o privit,/ Numai frunza și iarba,/Dar or liberat țara.// Pe acest deal fără avan/ Doarme Ilie și Ioan,/ Jalea-i mare peste lume,/ Dorm ostașii fără nume."
Cinci ani și jumătate, Gheorghe Rus a tras: „Că mi s-a urât și mie/ Ani de zile-n cătănie,/ De cinci ani și jumătate,/ Mi-a ajuns și mie, frate.// Tot cu arma după cap/ Și de război nu mai scap,/ Tot pe fronturi și pe sate,/ De război am avut parte", bucuros, că, în sfârșit, la 9 mai 1945, pacea a venit. „Că mitraliera mi mai sună,/ Brandurile nu mai tună,/ Nici tunuri nu mai pocnesc,/ Nici oameni nu mai zdrobesc.// Nouă mai, zi cu noroc,/ Pe front nu mai este foc,/ Pușcăturile-a-ncetat,/ Germania a capitulat.// Doar s-o face pace-n lume,/ Cine-a rămas să se-ndure,/ Că or mai trăi acasă,/ Colea, la plug și la coasă. "
Totuși, Gheorghe Rus e tare dezamăgit „Că nu mai e azi ce-a fost,/ Toate-s fără niciun rost,/ După război, la votare,/ Votai ochi și ieși soare.// Și tare suntem distruși,/ Și de neamț și, și de ruși./ Că-n primii ani de război,/ Ne-au distrus nemții pe noi.// În război, pe la sfârșit,/ Noi cu rușii ne-am unit,/ Ș-apoi am dat de dracu',/ Și bogatu', și săracu'.// De la bogat a luat/ Și la sărac nu a dat,/ Tot ce-au stricat în război,/ Trebe' să le plătim noi.// Cu tot felul de produsuri,/ Noi rămânem cu neajunsuri,/ Aceasta-mi va fi răsplata,/ C-am luptat prin munții Tatra".
Gheorghe Rus încheie: „Eu am scris această carte,/ Toate de ce-am avut parte,/ Câte-s scrise toate-s bune,/ Că-s adunate din lume //…// C-am scris puține cuvinte,/ Care le-am mai ținut minte/ Și le-am scris din inimioară/ Pentru scumpa țărișoară//…// C-am fost caporal bătrân,/ La cap ca o oaie sunt,/ Contigentu' vi l-oi spune,/ Douăzeci și cinci, anume.// Mâna mea va putrezi/ Și până va rugini,/ Iară cartea mea, din fire,/ Va rămâne amintire.// Eu voi trece ca un vis,/ Numele-mi rămâne scris,/ Foaie lungă, cucuruz,/ De plugaru' Gheorghe Rus."
