La baionetă cu istoria neamului său

Distribuie pe:

Oricine ştie că istoria nu e nici matematică, nici fizică şi nici chimie. Aria ei de manifestare se întinde între legendă şi ştiinţă, şi ea ar fi singurul domeniu în care se poate admite că doi ori doi poate face, câteodată şi cinci. Cu toate slăbiciunile ei, fără istorie nu se poate, pentru că ea este povestea trăită a unui neam, a unei comunităţi etc., de unde i se trage şi arhicunoscuta apreciere de „ învăţătoare a vieţii", din cele mai vechi timpuri (Historia magistra vitae est). Cu toate neajunsurile acesteia, istoria este, la urma-urmei, o carte de căpătâi, este evanghelia unui neam, motiv pentru care ea reţine, între coperţile ei, doar esenţialul din tragedia sau din gloria lui, îndeobşte, partea plină a paharului vieţii unui popor. Amănuntele, reziduurile şi picanteriile sunt de obicei lăsate la o parte, nu pentru că ele n-ar fi importante în definirea unor realităţi, ci pentru că ar dăuna prea mult esenţei, rostului istoriei de a fi cu adevărat şi „învăţătoarea vieţii", pildă pentru urmaşii acestuia în definirea unei căi spre viitor. Acest principiu de scriere a cărţilor de istorie s-a încetăţenit din cele mai vechi timpuri, încă din antichitate, iar modelul a fost promovat până în zilele noastre şi credem că aşa este bine să se practice şi în continuare. Fără îndoială, faptele săvârşite ale oamenilor, ale popoarelor şi ale conducătorilor lor sunt mult mai numeroase, mai variate şi nu toate pot fi cuprinse între coperţile unei cărţi, dar a încerca să scrii o istorie, lăsând esenţialul la o parte, ignorându-l sau minimalizându-l, aducând în prim-plan neesenţialul, lucrurile mici sau efectele colaterale ale unei decizii politice, constituie, în opinia noastră, un demers deloc onorant pentru un istoric care se pretinde. Se spune că toate sunt bune atunci când se termină cu bine. Scoaterea la iveală şi punerea pe tapet a unor documente, fapte mai puţin onorante, săvârşite de generaţiile anterioare şi de conducătorii acestora, nu constituie în sine o culpă. Ele pot ajunge la îndemâna cititorului, în cele mai diverse scrieri, dar nu ca o încercare de a face istorie doar prin prisma acestora. Pentru că, dacă ne pierdem în prea multe amănunte, nu reuşim să desprindem firul roşu al evenimentelor istorice, adică tocmai esenţialul. Cei care practică o astfel de selecţie nu sunt mai puţin de condamnat decât confraţii lor din zona triumfalistă a scrisului istoriei şi de care nici noi, românii, nu ducem lipsă. Istoricul Lucian Boia şi-a câştigat în ultimii ani o anume notorietate prin încercarea domniei sale de a scrie o „altfel de istorie", prin scoaterea la iveală şi din context, şi punerea în circulaţie din fondul arhivistic a unor documente şi scrieri, ocolite sau neglijate, voit sau nevoit, considerate necaracteristice de confraţii săi, la momentul abordării subiectului. Şi, precum şi faptele istorice sunt ale oamenilor, tot aşa şi cartea de istorie poartă pecetea celui care a scris-o, iar mesajele transmise sunt bine direcţionate, ceea ce înseamnă folosirea istoriei într-un anumit scop. Aceste convingeri mi le-am format participând săptămâna trecută la conferinţa domniei sale de la Sala mică a Palatului Culturii din Târgu-Mureş, întitulată „Despre istorie, altfel" şi citind ultima carte recent lansată „Cum s-a românizat România", pe care o consider mai mult o parodie decât o carte de istorie. Evident, lumea este avidă de senzaţional, doreşte mereu picanterii şi abordări mai puţin ortodoxe ale faptelor, chiar de istorie, dar a te implica în momentele de cumpănă şi de glorie ale neamului tău, sugerând că ele n-au fost cine ştie ce, minimalizându-le, criticându-le, caricaturizându-le într-un mod grotesc, constituie, în opinia noastră, un gest descalificant.

Autorul cărţii „Cum s-a românizat România" tratează sub aspectul minimalului şi obscurului cea mai glorioasă etapă a istoriei, după unirea Moldovei cu Ţara Românească şi făurirea Regatului României. Se opreşte însă cu obstinaţie asupra constituirii României Mari, urmărindu-i apoi evoluţia până în zilele noaste, având ca ţintă destinul minorităţilor, îndeosebi al celei maghiare, care, chipurile, se află pe cale de dispariţie, dacă la viitoarea regionalizare a ţării nu se va realiza o enclavă proprie a acesteia, care să-i asigure perpetuarea în istorie, indiferent de destinul românilor şi al României. Pentru a ajunge aici, autorul cărţii face o istorie a contribuţiei minorităţilor la dezvoltarea ţării noastre pe care o supralicitează. Autorul scoate şi evidenţiază că odată cu trecerea vremii şi cu promovarea conceptului de „stat naţional unitar", îndeosebi după Marea Unire de la 1918, ponderea fizică şi menirea lor s-au diminuat constant. Este adevărat faptul că în tot acest interval autorul n-a identificat la autorităţile române un instrument politic de asimilare forţată, procesul desfăşurându-se mai mult pe cale naturală, dar, spune domnia sa, au fost şi perioade în care s-a întâmplat acest lucru. Concluzia care s-ar desprinde din scrierile domniei sale este că în ţară, astăzi, avem mai puţini maghiari, evrei şi nemţi, greci şi turci etc., decât acum un secol, un secol şi jumătate, din cauza unei promovări cu prea mare rigurozitate a conceptului de stat naţional, constituirii unei Românii Mari prea centralizate, care a indus şi o politică de topire a şuvoaielor, mai mici, ale minorităţilor în marele fluviu al romanităţii. Deşi nu spune direct, în viziunea domniei sale, o Românie federalizată, sau, dacă vreţi, mai descentralizată, ar fi fost mai potrivită pentru păstrarea unui colorit mai puternic al minorităţilor în peisajul românesc. Încercând să dovedească cum s-a „românizat România", autorul cărţii nu mai priveşte nici în stânga şi nici în dreapta, nu ţine cont nici de particularităţile trecutului, de cutumele internaţionale în această direcţie, de faptul că ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă la noi a avut loc şi are loc şi în Statele Unite sau Franţa, în întreaga Europă, de altfel. Recunoaştem şi ştim că în procesul de unificare a românilor, care a început la 1859 şi s-a desăvârşit la 1 Decembrie 1918, un proiect de o anvergură uriaşă, aproape unic în Europa prin amploarea lui, s-au făcut şi unele greşeli, au avut loc şi nemulţumiri cu privire la tratarea unor provincii revenite la patria mamă. Este vorba, în speţă, de Transilvania şi Basarabia, dar de acest tratament, să zicem, oarecum discriminatoriu, au suferit şi românii. Mai mult decât atât, cei din Bucureşti au fost mai receptivi la doleanţele maghiarilor, decât ale românilor transilvăneni. Cu toate acestea, autorul devine necruţător faţă de guvernarea românească a epocii, pentru că ea a atins, oarecum, „cu aripa" şi interesele minoritarilor, în speţă ale celor maghiari, care nu se pot plânge în niciun caz de o politică de asimilare forţată din partea statului român şi nici de o scădere semnificativă a numărului maghiarilor din România. În acelaşi timp, problema destinului germanilor şi evreilor nu poate fi imputată, în totalitate, guvernării României.

Aşadar, autorul cărţii nu ţine cont de circumstanţe, de anumite vicisitudini, necazuri, suferinţe ale românilor. El nu şi-a pus niciodată problema de ce oraşul a prins destul de greu la români, de ce satul a fost habitatul lor de bază, iar faptul acesta n-ar trebui să fie de condamnat. În acelaşi timp, străinii, care considerau noua Românie drept un El Dorado, fiind atraşi de către aceasta ca un magnet, nu ţinteau în niciun caz satul. Rupând din context perioada cea mai fertilă a procesului de constituire a României moderne, arată cu degetul nu ceea ce s-a făcut în acest context, şi care e magnific, ci ceea ce nu s-a făcut, îndeosebi în direcţia protejării minorităţilor, care, în opinia domniei sale, ar fi trebuit să „zburde", în noul areal românesc, ca şi când, pentru autorii făuririi României moderne, aceasta trebuia să fie prima lor preocupare. Proiectul de unificare a românilor într-un singur stat şi într-o singură naţiune a fost de o complexitate nemaiîntâlnită, iar faptul că această unitate a şi reuşit constituie un act de un eroism fără precedent în istoria neamului nostru. Acesta este motivul pentru care ziua de 1 Decembrie 1918 a fost ridicată, pe bună dreptate, la gradul de zi naţională, iar autorii României unite se cer glorificaţi şi nu huliţi. Ne îndoim că ai noştri, cei de azi, contemporani ai domnului profesor Boia, ar fi fost capabili să ducă la bun sfârşit un asemenea proiect de ţară. Datorită faptelor acestor înaintaşi, care chiar dacă ele nu s-au ridicat la nivelul pretenţiilor domnului profesor, România a reuşit să adune între graniţele sale majoritatea consângenilor, scoţându-i din robia ungurilor, ruşilor şi austriecilor. Şi chiar dacă lucrurile nu merg încă cum trebuie, să fim de acord măcar pe jumătate cu sloganul: „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-i în ţara ta"! A nu se înţelege că românilor le merge mai bine decât minoritarilor, pentru că sunt pe pământul natal. Din contră, aceştia din urmă beneficiază în continuare de nenumărate discriminări pozitive, pe care însă nu le prea văd, ca şi domnul profesor de altfel, din motive bine cunoscute, Ajungând la vremurile de azi, domnul profesor este gata să plângă pe umerii maghiarilor minoritari, al căror efectiv a scăzut de la recensământul din 2002 cu 200.000 de persoane, uitând că, în acelaşi context, numărul românilor a scăzut cu circa 4 milioane, din acelaşi motiv, adică, emigrând. Pentru că statul unitar i-a sufocat pe minoritari, apreciază autorul cărţii amintite, domnia sa propune renunţarea la această sintagmă, sugerând că autonomia unor provincii sau ţinuturi ar fi mai spornice pentru dezvoltarea României federale, dând frâu liber de mai bună dezvoltare minorităţilor pe care le avem. Aşa cum am mai afirmat, lucrarea domnului Lucian Boia nu este o carte de istorie, ci o parodie. Aspectul acesta se poate vedea încă de pe copertă, care are un mesaj tendenţios şi incitant în acelaşi timp. De aceea ne miră aprecierea făcută în cadrul conferinţei de la Târgu-Mureş de joia trecută, chiar de către oameni calificaţi în domeniu, drept „cel mai mare istoric român în viaţă", cât şi pasiunea pentru opera domniei sale a unor reprezentanţi ai Consiliului Judeţean, urmaşi ai celor care au guvernat România în perioada incriminată. Autorul cărţii a frecventat des municipiul Târgu-Mureş, de trei ori până în prezent, şi nu întâmplător, cu acest gen de mesaje controversate. Ultima dată a fost săptămâna trecută, tocmai în joia cea mai neagră a executivului şi legislativului târgumureşean. Sperăm că nu se va mai întâmpla şi a patra oară.

 

Lasă un comentariu