Dacă privilegiul de a deschide stagiunea fotbalistică a Ligii 1-ediţia 2014-2015 i-a revenit Craiovei, în 25 iulie 2014, pe legendarul stadion „Ion Oblemenco", într-o confruntare „fratricidă" cu Pandurii Târgu Jiu (scor 1-1), iată că tot la Craiova (pe stadionul „Extensiv") s-a tras cortina de final peste spectacolul Ligii, spectacol-mamut, cu 34 de acte (etape) şi 306 scene (meciuri).
A câştigat Craiova, fără drept de apel, şi fără vreo importanţă, cu 3-0, în faţa ceferiştilor clujeni.
Sincer să fiu, nu m-am bucurat cine ştie ce, nici de victoria asupra clujenilor, nici de parcursul general al oltenilor, început cu semiluftul din prima etapă, continuat o bucată de vreme cu o jalnică prestaţie, când echipa „fora" adânc, spre subsolul clasamentului, nici de super come back-ul (19 meciuri fără înfrângere), urmat de inexplicabila, până la un punct, cădere din(spre) final.
Un plus de sinceritate mă obligă să recunosc şi motivul pentru care evoluţia CSU, cu bune, cu rele, nu prea m-a bucurat, nu prea m-a întristat: am iubit şi iubesc necondiţionat acea (altă) Craiovă fotbalistică, Ştiinţa anilor '60, „Universitatea" anilor '70-'80, „campioana unei mari iubiri". Am iubit-o necondiţionat, şi la bine şi la greu, şi când a câştigat, şi când a pierdut.
Sigur, am nostalgia acelei echipe, a acelor jucători (aici intră şi cel de-al doisprezecelea jucător, publicul!), oameni minunaţi care reprezentau cu cinste Oltenia, şi, mai ales, am nostalgia acelei stări de spirit care însufleţea jucătorii şi spectatorii!
Acei jucători minunaţi, „frumoşii nebuni" ai fotbalului românesc s-au retras demult de pe dreptunghiul verde (unii, chiar din viaţă) şi nu se vor mai întoarce niciodată pe teren, dar spiritul ar fi trebuit să supravieţuiască tuturor luptelor intestine, orgoliilor, scindărilor apărute în viaţa grupării oltene.
Nu spun că n-aş putea iubi (aproape) la fel de mult această... sosie a Craiovei fotbalistice de altădată, dar aştept declicul, saltul calitativ, performanţa înaltă la nivel fotbalistic, tehnico-tactic, motivaţional, atitudinal, la nivelul mentalităţii, al stării de spirit. Aştept evoluţiile viitoare, cu speranţă... alb-albastră, aştept ediţiile viitoare la al căror standard în urcare să contribuie (şi) Craiova, alături de cât mai multe (nu mai puţin de 14, nu mai mult de 18) echipe!
E nevoie de o ofensivă, de un atac frontal şi agresiv, care să îngenuncheze şi să retrogradeze în uitare, nivelul jenant al competiţiei (chipurile) de elită fotbalistică, Liga 1.
Faptul că nu doar Craiova traversează o perioadă marcată de lipsa performanţelor notabile în campionatul intern şi mai ales în plan extern, nu mă bucură.
Mă bucură în schimb faptul că într-un aşa scăzut nivel al competiţiei, oltenii nu câştigară campionatul! Cu „sprijinul" forurilor internaţionale, nici n-ar fi avut dreptul să ne reprezinte în vreo competiţie europeană. Această decizie i-a demobilizat pe olteni.
Ce folos (excluzând pe cel material, eventual) să fii câştigător al Ligii profesioniste cu nivel de amatori? Din păcate, şi în stagiunea (ediţia) recent încheiată, actorii (profesioniştii) fotbalului românesc au avut prestaţii de amatori.
Chiar campioana acestei ediţii, Steaua (atât cât mai e Steaua de altădată), a oferit numeroase mostre de diletantism, de lipsă de orizont, de motivaţie, în jocul propriu-zis. Atitudinea de suficienţă, mulţumire de sine, de privire în gol, de detaşare-deconectare de la statutul de profesionism, sunt „licori" amare pe care campionii trebuie să le soarbă (de trei ori) din cupa învingătorilor, atunci când mimează mai mult sau mai puţin convingător, dulceaţa, gustul bucuriei de învingător.
„Ezicstă iesplicaţia" cum că „tancul" steliştilor (militari pe vremuri, şi ce vremuri!) văzându-se atât de singur, de detaşat pe frontul din războiul pentru supremaţie în Ligă, a intrat în camuflaj, a oprit motoarele şi s-a ascuns la umbră deasă, aşteptând să-l ajungă din urmă „pifanii", să-l motiveze, iar pe pigmei să-i întărâte ca apoi să tragă-n carne vie. Atitudine tipic românească, de amator într-ale fotbalului!
Profesioniştii nu se „demotivează" când competitorii sunt inferiori.
Şi ce era dacă Steaua câştiga campionatul lejer, la o diferenţă de puncte astronomică? Acesta e nivelul real al competiţiei! Nu ridici nivelul competiţiei, coborându-te la nivelul plutonului!
Abuzez de sinceritate şi mărturisesc, nici performanţa-eşecul AS Ardealul Târgu-Mureş nu m-a bucurat-întristat. Motivaţiile sunt aproape aceleaşi ca în cazul Craiovei.
Nu eram în Târgu-Mureş în perioada de glorie a AS Armata Târgu- Mureş, dar era o echipă care inspira respect şi admiraţie. Am respectat-o şi am admirat-o.
Am şi eu nostalgia acelui „commando" fotbalistic de la Târgu- Mureş, care nu se zgârcea la „muniţie"! A fost o perioadă când „militarii" înscriau 4-5 goluri de meci, obuze cu care-şi pulverizau adversarii, dar nici ASA-ul nu mai e ce-a fost!
Şi, mai ales, ASA nu mai e cine-a fost!
Ca şi în cazul Craiovei, aştept ca în ediţiile viitoare să confirme prin valoare şi rezultate că este cu adevărat o echipă.
Părerea mea e că AS Ardealul nu este încă o echipă. Performanţa (locul 2), sau eşecul (ratarea titlului de campioană), într-un campionat cu nivel scăzut, poate fi considerat un...şut fericit/nefericit, o întâmplare fericită/nefericită. O echipă se construieşte în timp, liantul nefiind doar motivaţia materială.
De aceea, şi bucuria, şi tristeţea, la acest moment, ar trebui să fie provizorii la gruparea mureşeană.
Să vedem ce poate pe teren, „cu mingea", AS Ardealul, în sezoanele următoare. Vorbesc-scriu aici strict despre prestaţia din teren, despre jocul de pe dreptunghiul verde. În rest, despre finanţări, sponsorizări etc, este bine să se pronunţe cei în măsură, cei competenţi.
Şi dacă tot mi-am amintit de „Ştiinţa" de altădată, cum aş putea încheia aceste rânduri, dacă nu cu amintiri dragi, din vremea copilăriei, mai ales că la începutul acestei săptămâni cu toţii, copii de toate vârstele, am sărbătorit Ziua copilului!
...Vara fierbinte a lui 1964, la câteva zile după promovarea Craiovei în Divizia A.
Era jumătatea lui iunie 1964, se încheiase şi anul şcolar. Pentru că „am mers bine cu şcoala", iubiţii mei părinţi s-au hotărât să-mi facă un costum. Primul meu costum „pe comandă", la nea George, croitorul şi prietenul alor mei. Ce mai, eram bucuros nevoie mare!
Am plecat de la croitor, îmbrăcat cu costumul meu bleumarin, la două rânduri, şi pantaloni cu manşetă. Pe drum, până acasă, mi se părea că toţi oamenii se uită la costumul meu şi îl admiră. Ajuns acasă, nu-mi venea să mă dezbrac de costum, aşa că mi-am cerut voie să mai ies puţin, „pe la copii", îmbrăcat în costum. „Copiii", prietenii mei de pe strada Madona, tocmai se pregăteau să meargă în curtea şcolii, la un fotbal cu eternii rivali, copiii de la blocul Popa Şapcă. În vacanţe, când nu erau „ăştia" (ştabii, profesorii) la şcoală, portarul ne lăsa să jucăm fotbal în curte. Prietenii mă-ndemnau să merg cu ei. N-am rezistat tentaţiei şi am mers aşa, îmbrăcat la ţol festiv, la fotbal. Mi-am promis că o să fiu atent să nu cad, să nu murdăresc frumuseţe de pantaloni lungi. Bineînţeles că o minge mi-a aterizat pe pantalon lăsându-şi conturul de praf bine imprimat în stofă. La final, cum ne era obiceiul, treceam pe la ţâşnitori să ne ostoim setea şi să ne mai stropim unii pe alţii. Am vrut să şterg urmele de pe pantalon, cu apă, dar mai rău se vedea acum „pata" de praf, stropită cu apă. Acasă am avut alt meci. Nu s-a lăsat cu... bătaie! Doar cu...avertismente!
