Vacanţă. Plictiseală. Mara fusese din nou trimisă la bunici. Nu că nu i-ar fi plăcut acolo, dar nu avea copii de seama ei prin preajmă, iar oamenii mari nu aveau timp pentru ea. Pe de altă parte, Ica nu avea cărţi, nu avea calculator, nu avea videoplayer, nu avea multe… Încercase să o ajute cu grădina, dar legarea roşilor îi lăsase un miros greu şi pete pe mâini, aşa că renunţase. Se învârtea cât era ziua de lungă prin curte, căutând ceva cu care să se joace. La un moment dat, Ica îi dăduse o cratiţă veche, cu emailul sărit în mai multe locuri şi un cuţit bont, sfătuind-o să se joace de-a făcut mâncare. Mara adunase frunze, luase chiar şi un cartof, le tocase pe toate mărunt, le amestecase cu apă şi puţin nisip, apoi le pusese la fiert pe o cărămidă din spatele magaziei de lemne. Toată activitatea n-o ţinuse ocupată prea mult.
- Ce faci tu acolo la voi la oraş în vacanţă, o întrebase Ica la un moment dat?
- Oooo, multe! Mă întâlnesc cu prietenii, mă joc în parc, mă uit la desene animate, mă joc pe calculator, citesc reviste, din astea, ştii tu!
Ica dăduse din cap, deşi era clar că nu ştia. Mara avea opt ani, iar pe măsură ce zilele treceau, bătrânei i se părea din ce în ce mai greu să îi intre în voie nepoatei sale. În cele din urmă, îşi luă inima în dinţi şi se duse cu copila la preoteasă. Nevasta popii avea şi ea o fată cam de vârsta Marei, iar Ica se simţi foarte fericită atunci când femeia acceptă ca fetele să se joace împreună în curtea casei parohiale. Şi Mara se înveseli. Fata popii era cam tăcută, dar o putea învăţa câteva jocuri, chiar dacă erau la ţară şi nu aveau cine ştie ce jucării la dispoziţie.
Săriră coarda cu schimbul, până ce Mara se sătură să o înveţe pe Cristina figuri noi şi să ţopăie pe dalele pătrate care acopereau mare parte din curte.
- Haide să ne jucăm de-a magazinul, vrei?
Cristina dădu din umeri.
- Cum să ne jucăm?
- Păi eu sunt vânzătoarea, tu eşti cumpărătoarea. Uite, tu strângi frunze în loc de bani, eu adun marfă. Ziceam că pietricelele sunt cartofi, frunzele astea ciudate sunt salată, iar florile astea care atârnă pe gard, ziceam că sunt fructe.
Mara se învioră brusc la ideea noului joc. Găsi lângă scările care dădeau în casă o cutie de plastic în care dormea o păpuşă fără braţe şi o goli pentru a-şi aduna marfa.
- Ce culori frumoase au florile astea! Cele albe ziceam că sunt ouă, cele roşii ziceam că sunt mere, iar cele mov pot fi vinete, zise trăgând una câte una florile ascunse sub frunzele păroase şi lipicioase, agăţate prin ochiurile gardului de sârmă.
Aranjă florile în cutie după culori, apoi le înşiră în ordine crescătoare pe scările devenite rafturi pentru marfă. Îi plăceau acele flori, chiar tare mult. Nu ştia ce nume au, dar nici fata popii nu ştia. Erau chiar interesante. Mărunte, fără tulpină, cu codiţele prinse de subsuorii frunzelor, semănau cu nişte gura-leului mici. Mara iubea florile. Toate florile. În camera ei de acasă, covorul avea imprimeu floral, perdeaua era albă cu flori roz, pe dulap avea lipite abţibilduri cu flori. Asemena flori, însă, ea una nu mai întâlnise.
Cât dură jocul de-a magazinul, reuşi să culeagă toate florile. Păcat că nu le puteau aduna măcar într-un păhărel cu apă, să le păstreze proaspete cât mai mult. Când veni Ica după ea, apăru şi preoteasa în capul scărilor, amabilă şi zâmbitoare. Cele două femei, privind către copii, dădură cu ochii de florile proaspăt culese, moment în care se făcură atât de albe la faţă, încât puteai crede că au văzut o stafie. Mara avea încă zâmbetul acela larg de mulţumire pe buze când preoteasa începu să se vaite. Ica îşi apucă de mână nepoata, trăgând-o după ea spre poartă, înşirând mii de scuze, care mai de care mai umile şi pline de durere. Nu o lăsă să culeagă florile de pe jos, nici măcar nu aşteptă să îşi ia rămas bun de la fetiţa cu care se jucase atât de frumos.
- Ica, am făcut ceva rău?
Bunica nu îi putu răspunde decât în momentul în care ajunseră în curtea lor şi reuşi să îşi tragă sufletul, rezemată de zidul casei.
- Din fiecare floare pe care ai cules-o, trebuia să iasă o păstaie.
Ai lăsat-o pe preoteasă fără fasole, Mara!
