Ce se poate scrie în prefaţa acestei cărţi ,,micuţe"? O carte ce ascunde o multitudine de idei şi o imensitate de viaţă. Despre ce se poate scrie? Despre scriitură, adică despre stilul literar, metaforă, dicţionar, frază, talent, idei, anvegură intelectuală. Ar părea firesc.
Autoarea, însă, îi zămileşte un conţinut ieşit din comun, vorbind cu luare aminte despre sine şi universal şi despre ceilalţi oameni şi universal făcând să se uite lucrurile acestea, care devin mărunte, normale.
Lecturile Emiliei Aldea, de când se ştie pe lume, presărate acum pe un dar evident de a scrie, duc această carte de debut direct la valoarea uneia scrise de un autor consacrat, chiar a unuia de succes. Debutul în literatură se petrece acum, cu această carte, dar debutul în lumea literei, a cărţilor, este demult uitat. Stilul de a scrie, conturat şi original, nu are nevoie pe viitor decât de şlefuire şi de îngrijire.
Subiectul cărţii este un crâmpei, al unui jucător al vieţii, într-o viaţă ca un ,,ring de box". Pumnii vin cu nemiluita şi jucătorul, hăituit, cu ultimele puteri se târăşte după ce sună gongul şi ajunge în colţul său. Abia mai aude. Este încurajat şi pansat de către cei ce cred în resursele şi în şansa lui. Iar jucătorul îşi găseşte ultimele puteri privind ca prin ceaţă spre aceştia. În fiinţa lui se face linişte şi o lumină îi este trimisă din abis. Se ridică apoi şi reintră în ring pentru a mai rezista o repriză. Până când? Până la capătul jocului. Dar jocul său este însăşi viaţa sa.
Acest moment, de o infimă întindere, dar de o uriaşă importanţă, aşternut peste soarta oricărui om, este dezbătut pe întregul parcurs al cărţii.
Despre răul din oameni, permanent prezent în fundalul cărţii, autoarea se fereşte să vorbească pe larg. Răul pragmatic, real, cel al instinctelor umane, nicidecum teoretic, este cauza subînţeleasă a suferinţelor şi a tristeţii. Este cel ce îi dă pumnii în ringul dur al realităţii. Binele este puţin, se numără pe degete, dar este salvator şi providenţial. Drumul este îngust. Pe o parte şi pe alta pândesc primejdiile răului, dar măcar, acest drum are o ţintă perceptibilă: bucuria de a fi viu, de a exista pentru ceea ce merită.
Cel care înţelege că există ceva pentru care merită să fie viu are cartea câştigătoare a lumii.
Sinceritatea Emiliei Aldea depăşeşte cu mult ideea de a fi doar o simplă armă literară. Este o sinceritate dezarmantă, dramatică. Această sinceritate se preschimbă la un moment dat în mintea cititorului. Devine acea iubire grea, tămăduitoare, a sfinţilor, spre care ţinteşte să ajungă întreaga fiinţă a scriitoarei. O iubire explicaţie, pe care o dă faptului de a fi fost salvată de acei oameni dragi, care au fost şi sunt alături de ea.
La sfârşitul cărţii, autoarea, exagerat de modestă, şi din păcate, victimă a unor complexe dureroase, spune că nu are talent pentru poezie. Încă nu a scris poezie. În timp ce o frumoasă poezie, întinsă pe cincizeci de pagini, tocmai se încheiase.
Este o carte ce, odată începută, nu se citeşte rând cu rând ci se citeşte cuvânt cu cuvânt. Ar trebui să fie continuată, să fie scrisă toată, şi devenită apoi un roman de dragoste. Nu o dragoste dintre un om şi un alt om ci o dragoste dintre un om şi viaţă, cu titlul: Nu sunt doar oameni răi!
După atât de multe dificultăţi, bucuria simplă de a trăi, cea a folozofilor ce reuşesc să înţeleagă, este darul pe care îl primeşte Emilia Aldea. Şi este fericită pentru aceasta. Nu mai este atât de important pentru ea de unde, din ce parte a cerurilor vine acest dar. Occidentul şi Orientul se întâlnesc în credinţa vie a autoarei sub forma lor comună, aceea a non violenţei, a vorbei bune şi a acceptării complete, resemnate, dar şi împăcate.
Îi doresc ca viaţa să îi aducă, de acum, doar linişte şi pace.
