Arestarea primarului Capitalei, Sorin Oprescu, pentru luare de mită şi fapte de corupţie, este un duş prea rece pentru naţiunea română. Nu pentru că el ar fi fost considerat „uşă de biserică" sau reper al moralităţii, ci pentru faptul că mulţi dintre noi credeam că mai există în ţara aceasta şi oameni în funcţii înalte, cinstiţi. Din păcate, mitul acesta s-a spulberat definitiv, el dovedind cu prisosinţă că toată această zdroabă şi alergare fără limite spre culmile Puterii nu are la bază nimic uman, patriotic şi înălţător, ci doar scopuri meschine, determinate de setea de jaf şi de îmbogăţire pe seama poporului a unor indivizi care au văzut şi simţit o mare oportunitate în acest sens, prin căderea comunismului, motiv pentru care au devenit foarte vocali în condamnarea acestuia, aşezându-se în acelaşi timp în primele rânduri pentru creionarea în stil mafiot a noii societăţi. Numai că şi viaţa celor 25 de ani trecuţi confirmă din plin acest lucru, peste 90 la sută din cei care au declarat, sus şi tare, că s-au pus în slujba poporului s-au dovedit „lupi" sadea, „îmbrăcaţi în blană de oaie", pentru că, la testele veridicităţii şi ale sincerităţii, au căzut cu brio, demascându-şi adevărata faţă, de jefuitori ai Neamului. Nu dorim să sugerăm că „minunata" noastră nouă clasă politică n-ar avea în rândurile ei şi oameni corecţi şi cinstiţi, dar numărul lor este prea mic, şi vocea lor prea anemică, iar eforturile de a se impune în vârful piramidei sunt uşor contracarate de ingineriile mafiote ale celor despre care vorbim. Revenind la Sorin Oprescu, fapta lui ne surprinde pentru că, faţă de mulţi alţi politicieni ai zilei, cu calificare şi moralitate precare, buni la orice şi la nimic în acelaşi timp, domnia sa avea un CV impresionant. Fiu de general, medic chirurg de excepţie, profesor universitar, director de spital, cu alură de om aşezat, echilibrat, nu sunt atu-uri la îndemâna oricui, motiv pentru care şi-a câştigat uşor încrederea electoratului, iar dacă, în tentativa sa de a ajunge preşedinte al României, a eşuat, în cea de primar al Capitalei, practic a doua funcţie eligibilă după preşedinte, a avut un succes răsunător, fiind ales în două legislaturi, cu o largă majoritate. Prima dată, în 2008, el avea să fie, în ochii electoratului bucureştean, omul potrivit la locul potrivit, adică, manierat, cult şi cumpătat, cu alură de social-democrat, după o dezastruoasă „guvernare" a parvenitului Adriean Videanu, dovedit de la distanţă ca afacerist şi om corupt pe seama cetăţenilor Capitalei. Cu toate că bucureştenii nu s-au ales cu cine ştie ce din primul său mandat, grija lui de a se menţine departe de scandalurile politice ale vremii i-a determinat pe aceştia să-i prelungească mandatul încă patru ani, cu toate că autostrada aceea pe deasupra Bucureştiului, despre care vorbea în noul său program de guvernare, cu care vroia„ să rupă gura târgului", şi pe care propunea să o construiască cu specialişti şi capital chinez, părea, de la bun început, un proiect fantasmagoric.
Cuminţenia domnului Oprescu avea să fie un fel de „linişte de dinaintea furtunii". Pentru că domnia sa lucra de zor, în subteran, la făurirea propriului imperiu, în primul rând financiar, dând de zor găuri bugetului Capitalei şi realizând diverse scurgeri de fonduri spre propriul buzunar. În acelaşi timp, şi-a folosit din plin, şi cu titluri oneroase, prerogativele importantei sale funcţii, pentru realizarea de diverse cârdăşii, cu alţi mafioţi, unii aflaţi deja după gratii, iar alţii pe cale să le calce pe urmă, pentru a-şi majora marja de profit în acţiunile sale. La ce folos atâta bănet, nici noi nu ştim, suficient pentru o duzină de moştenitori, în vreme ce domnia sa are doar un fiu! Un lucru este cert: primarul Sorin Oprescu a decis să-şi facă averi serioase pe pământ şi nu în cer şi acestui scop i-a consacrat într-un mod incalificabil de ruşinos întreaga activitate de primar al Capitalei.
Faptul că, zilele acestea, cohortei de corupţi aflaţi în arest sau puşcărie i s-a mai adăugat încă unul n-ar fi o mare dramă. Şirul acesta va continua, din moment ce DNA are în lucru, pe tema corupţiei şi a evaziunii fiscale, peste zece mii de dosare. Nenorocirea este că surpriza vine de acolo de unde nimeni nu se aştepta sau se aştepta mai puţin. De la unul din cei mai reprezentativi demnitari ai sistemului nostru democratic, care se adaugă altor demnitari la fel de reprezentativi, cum ar fi primul ministru şi liderul PSD, de la mulţi alţi miniştri şi parlamentari, magistraţi, poliţişti, conducători de societăţi de asigurare, companii private sau de stat. În fapt, oameni de decizie ai acelor instituţii, care reprezintă osatura societăţii, temelia acesteia. Iar dacă fundamentul unui edificiu, oricare ar fi el, suferă de asemenea carenţe, vicii ascunse, dar vizibile de la o poştă, nu putem avea pretenţia ca pe temelia lui să se zidească ceva normal şi durabil. Deşi din partide şi grupări diferite, pe toţi îi leagă acelaşi crez şi îndemn, de a se îmbogăţi pe seama unui întreg popor, fără teamă şi fără scrupule. Devalizarea ţării de către propriii ei conducători constituie cel mai condamnabil act comportamental al unui om politic, care ar trebui inclus în categoria celor mai abominabile trădări faţă de ţară şi popor. Ea stă la baza sărăciei endemice şi a dezordinii, lipsei de progres şi de performanţă, în toate domeniile societăţii româneşti, pentru că, la urma-urmei, nu există un sector de activitate care să nu fie atins de flagelul corupţiei. De aceea România se află acolo unde se află, adică la coada Europei, dispreţuită de toată lumea, cu şanse minime de a reveni pe linia de plutire şi de a intra, astfel, în plutonul ţărilor şi naţiunilor respectate, din moment ce propriii ei cârmaci subminează parcursul ei firesc spre tărâmul bunei speranţe.
Ceea ce se poate constata este că România se află într-un război nimicitor cu propriii ei conducători, de unde, de fapt, ni se trag toate relele. Aceasta este cea mai periculoasă agresiune pe care o avem de înfruntat, pentru că pare cu totul nefiresc, adică complet atipic, să lupţi împotriva celor pe care i-am desemnat prin proprie voinţă să ne aducă binele şi prosperitatea. Un agresor extrem de perfid, pentru că, în lupta sa cu poporul, poartă măşti diferite, blana de oaie pe chipul de lup, fiindu-i cea mai caracteristică. Cu alte cuvinte, adversarul este tocmai acela pus să ne conducă, să rezolve problemele comunităţilor, ale societăţii, educatorii care ar trebui să ne formeze. Atunci, de unde acea rezervă de forţă capabilă să renască societatea? Ce unităţi de măsură sau detectoare de adevăr am putea folosi noi, alegătorii, pentru ca în înaltele jilţuri ale Puterii să nu mai poată avea acces escrocii şi impostorii, „lupii în blană de oaie"? Până ce nu vom reuşi să facem curăţenie în propria noastră ogradă, şi până ce nu vom separa grâul de neghină, nouă, românilor, nu ne va merge bine. De aceea, să avem totuşi încredere în cei care vor să mai frângă rangul celor care, înşelându-ne buna-credinţă şi ajungând acolo, sus, cu pâinea şi cuţitul în mână, se dedau la acţiuni de genul Oprescu, Adamescu, Udrea, şi lista este prea mare, a celor pentru care România este un „sat fără câini", un teren de încercare a abilităţilor în a-şi însuşi, pe căi sofisticate şi cele mai necinstite, avuţii din avuţia ţări. Lăsându-i, astfel, pe cei mulţi să se zbată în sărăcie şi nevoi, pentru că devalizate pe toate căile, şi din toate părţile, nici PIB-ul şi nici Bugetul ţării nu mai sunt în stare să furnizeze prosperitate. Nici celor care trudesc din greu şi pe un salariu de mizerie, în sectoarele lor de activitate, nici pensionarilor sau celor asistaţi, şi nici ţării însăşi, prin investiţii corespunzătoare în sectoarele strategice, cum ar fi autostrăzile, educaţia şi sănătatea.
