Am mai spus-o, până acum, în patru editoriale, şi am să repet mereu un adevăr: prin Legea 217/2015, supervizată de Alexandru Florian, mai-marele Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului în România - „Elie Wiesel", trecută, ca gâsca prin apă, sub ochii adormiţilor noştri parlamentari, aceşti nenorociţi aleşi ai neamului, repede promulgată, pe genunchi, cu o suspectă grabă, de preşedintele Klaus Iohannis, care devine, din ce în ce mai mult, pe zi ce trece, o dezamăgire, se aunge la falsificarea istoriei unui popor român, printr-o întoarcere, pas cu pas, în acel „obsedant deceniu" stalinist, la istoria lui Roller a acelor timpuri! Această lege antiromânească, antidemocratică, antieuropeană şi, în primul rând, anticonstituţională, care calcă în picioare Legea fundamentală a ţării, constituie una dintre modalităţile parşive de a introduce cenzura, prin uşa din dos, după 25 de ani postdecembrişti, pentru a anula prevederile articolelor 30 şi 31 din Constituţie, privind libertatea de exprimare şi dreptul la neîngrădită informaţie. Ce precizează Constituţia României? „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile" (articolul 30, alineatul 1); „Cenzura de orice fel este interzisă" (articolul 30, alineatul 2); „Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit" (articolul 31, alineatul 1).
Aşa grăieşte Constituţia - legea legilor unei ţări! Să fi schimbat, cumva, Alexandru Florian Constituţia României? N-avem încă ştiinţă despre aşa ceva! Ce doreşte să facă el, premeditat, este tocmai gâtuirea libertăţii de exprimare, a libertăţii cuvântului, şi prin scris, ca „mijloc de comunicare în public".
Dacă în felul acesta se va continua, în România, azi-mâine, pe lângă Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Petre Ţuţea, Valeriu Gafencu, Constantin Noica şi mulţi alţii, vor fi interzişi, cu timpul, şi Eminescu, şi Blaga, şi Rebreanu, şi Caragiale, scoşi din biblioteci, ucişi, post-mortem, pentru creaţia lor, care nu convine unor inşi, unor alogeni care nu au nimic comun cu cultura, cu spiritualitatea românească, inşi, care, cu gând şi ochi răi, stau în cotloanele umbrei, pentru a lovi tot ce-i valoros pe aceste meleaguri pe care până şi ciobanul „Mioriţei" a fost ucis prin scenarii rocamboleşti!
Ce se urmăreşte? - se întreabă românul. Simplu: eliminarea din memoria publică a elitelor româneşti de odinioară, care constituie mândria acestui trecut atât de învolburat al românilor. Mai altfel spus - citind-o pe Cezarina Condurache -, „mutilarea memoriei publice" a unui neam atât de încercat, printr-o lege prin care sunt loviţi, din nou, mari filosofi, gânditori şi scriitori, eroii militari, această fostă elită a Armatei Române, generali, ofiţeri, făcuţi vinovaţi pentru „crime de război", după ce ei au depus un jurământ sub care au luptat pe frontul de răsărit. În vremurile tulburi de după 23 august 1944, sub tancul sovietic, 107 generali români au fost duşi, după încetarea războiului, la Moscova, după ce ei au luptat, în partea a doua a celui de-Al Doilea Război Mondial, cot la cot, drept camarazi, cu sovieticii, după întoarcerea armelor contra Germaniei naziste, până în Munţii Tatra şi la porţile Vienei, 47 dintre ei (cărora li se alătură, prin condamnarea la moarte şi executarea lui, şi mareşalul Ion Antonescu), fiind ucişi în închisorile comuniste.
O soartă cruntă au avut şi acei luptători din munţi, după sosirea tancurilor sovietice şi impunerea, de către Moscova, a unui guvern comunist, condiţie pusă de „tătucul popoarelor", gruzinul Iosif Vissarionovici Stalin, românilor, pentru a reprimi, după Diktatul de la Viena, nordul Ardealului dat, de Hitler şi Mussolini, Ungariei horthyste şi fasciste. Se ştie că majoritatea acelor luptători, cu arma în mână, în munţi, erau foşti legionari, e adevărat, dar luptători pentru un ideal, pentru vatră, credinţă strămoşească şi reală democraţie, unii ucişi, mulţi judecaţi şi condamnaţi la ani grei de puşcărie prin închisorile unor regimuri de detenţie insuportabile. Acolo s-a stins, printre acei „sfinţi ai închisorilor", şi Valeriu Gafencu, trecut şi el, a doua oară, pe lista „condamnaţilor", de legea stupidă a lui Alexandru Florian.
Ce se urmăreşte prin stupida Lege 217/2015? În primul rând, să fie eliminată „eroizarea" simbolurilor şi elitelor acestui neam. Pentru el, Alexandru Florian, şi ai lui, aceste mari personalităţi ale românilor sunt considerate „elite fasciste". Cică lui i-ar fi frică, deoarece un cult al personalităţii lor ar face concurenţă Holocaustului! Să auzi şi să nu crezi?! Ce absurditate! Ce neghiobie! După inşii ăştia, atât de bucuroşi de această lege, care-i o bâtă în moalele capului românilor, să nu mai fie permis niciun fel de patriotism! Jos eroismul! La zid cu naţionalismul! Zdrobiţi plăcile memoriale! Faceţi bucăţi busturile lor! Jos ansamblurile monumentale! Să le fie interzise cărţile! Afară din biblioteci! Nu-i nevoie de acele „naraţiuni eroizante", după aceşti duşmani ai Neamului românesc! Numai că nenorociţii noştri politicieni, în mână cu pâinea şi cuţitul, deci cu puterea de a stopa aceste porniri antiromâneşti, nu pricep - iar când vor pricepe ei va fi prea târziu! - că nu sunt loviţi doar Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Petre Ţuţea, Valeriu Grafencu, Constantin Noica, Ogoranu, ci şi statul de drept din România! După capul acestui Alexandru Florian, dacă ai îmbrăcat, cumva, costumul popular naţional, şi nu eşti ţăran, eşti un fascist şi un legionar! Ciudată mentalitate, curioasă modalitate de a gândi!
O lege, aşadar, stupidă, care permite o altă asasinare, post-mortem, a celor care au mai fost ucişi, o dată, prin izolare, prin interdicţii, prin oprimare şi grele condamnări, în comunism. Iar dacă îndrăzneşti să spui câteva cuvinte despre vreunul dintre cei care au format, în perioada interbelică, apoi, după 23 august 1944, elita intelectuală, deci mândria unui neam, imediat eşti etichetat şi arătat cu degetul, de Alexandru Florian, pentru „contextualizarea triumfalistă" legionară, în spaţiul public! Eşti un extremist, un neeuropean, un naţionalist periculos!
Sunt momente când, aşa cum se spune, datori suntem „Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, şi Bunului Dumnezeu ce-i al Lui Dumnezeu!". Iar nouă, muritorilor sub privirea Părintelui Îndurărilor, să ne fie dat ce-i al nostru, ca trecători, secunde de pământ ce suntem în această mare trecere.
Tocmai de aceea ne vom referi la o întâmplare, recentă, avându-l ca personaj principal tot pe Alexandru Florian! O întâmplare relatată nu de vreun român sau de un evreu, ci de un maghiar. Întâmplare care a avut loc (atenţie, români!) tocmai la Institutul Cultural Român din New York. Încât nu poţi să nu te întrebi: cine sunt cei trimişi la aceste institute culturale, ce pregătire au ei, cum apără acolo demnitatea, verticalitatea românească, şi pe cine reprezintă ei? Dar asta-i o cu totul altă problemă!
Aşadar, mărturisirea lui Robert Horvath: „Mă numesc, Robert Horvath, sunt de profesie cineast, absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti (IATC), şi am lucrat la multe studiouri din România, îndeosebi la Televiziunea Română. Actualmente, îmi continui activitatea la studioul meu de film, „DEVARTES FILM INTERNAŢIONAL", cu sedii în Manhattan (New York) şi Tokio. Sunt cunoscut, de asemenea, în calitate de grafician, ilustrator şi pictor.
La Institutul Cultural Român din New York, a avut loc un eveniment dedicat special Holocaustului din România, din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. La această manifestare a participat şi o delegaţie din România, remarcându-se prezenţa istoricului Alexandru Florian.
Redau mai jos intervenţia mea de la acest eveniment. Cuvintele sunt traduse din limba engleză, deoarece la ICR din New York este încă interzisă folosirea limbii române!
„Doamnelor şi Domnilor,
Deoarece v-aţi referit, în expunerea Dvs., la necesitatea ca generaţiile viitoare să afle adevărul despre tragedia Holocaustului şi pentru ca astăzi copiii învaţă la şcoală că românii sunt vinovaţi de genocid, aş vrea ca ei să afle şi faptul că românii au fost aceia care au salvat populaţia evreiască de pe teritoriul actual al României. Asistăm la un fapt poate unic în istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, anume acela că un om s-a opus presiunii germane, salvând mai mult de jumătate de milion de oameni de la pieire. Acest miracol românesc se datorează, în primul rând, poziţiei intransigente şi plină de curaj a mareşalului Ion Antonescu. În al doilea rând, mai trebuie ţinut cont şi de caracterul specific al societăţii româneşti din perioada respectivă. Mă refer aici la Ion Brătianu, Iuliu Maniu, la partidele istorice, la Regina Elena, la dr. Lupu, la Patriarhul Nicodim, la Mitropolitul Bălan, la întreaga Biserica Ortodoxă Română şi la mulţi alţii, care au pus umărul la salvarea evreilor. Cred, însă, că factorul principal îl reprezintă mentalitatea, psihologia şi omenia românilor.
Care sunt faptele istorice? După începerea războiului, se desfăşoară, foarte rapid, operaţiunile militare în Basarabia şi Bucovina de Nord, unde este masacrată populaţia evreiască şi unde forţele româneşti cooperează cu cele ale germanilor. În curând, în spatele frontului, apar comandourile germane specializate în operaţii de „curăţire" şi, paralel, încep deportări de familii întregi din populaţia evreiască, dincolo de Nistru, în Transnistria. Pentru mine, moartea, chiar şi numai a unui singur om nevinovat, reprezintă o tragedie, dar trebuie să iau în consideraţie şi statistica.
Pentru că subiectul este foarte controversat, las la aprecierea audienţei să deducă adevărul - din diferite surse. Una dintre ele ar fi „Enciclopedia Iudaică", o lucrare de referinţă, în care se menţionează cifra de 40.000 de morţi, plasând România pe locul 10, ca vinovăţie, în timp ce raportul dvs., al Comisiei, se referă la 420.000 de victime, România ajungând pe locul 2, imediat după Germania. Ţinând seama de paritatea populaţiei, România devine, nici mai mult, nici mai puţin, prima „Killing-machine" din istoria celui de-Al Doilea Război Mondial!
În aritmetica Comisiei se adăugă şi Ardealul de Nord, acolo unde populaţia evreiască a fost decimată, numai că, atunci, Ardealul de Nord se află sub controlul maghiar (n.r. după Diktatul de la Viena, nordul Ardealului fiind dat Ungariei horthyste şi fasciste!). Dumneavoastră mai treceţi cu vederea şi alte fapte: că toţi bărbaţii evrei în putere au fost încadraţi în Armata Roşie, că o mare parte din populaţie a fugit în interiorul Rusiei şi că foarte mulţi evrei au murit de moarte naturală sau de boli contagioase (tifos), de care a suferit întreaga populaţie, inclusiv Armata Romană.
Responsabilitatea Guvernului României în aceste evenimente este mare, dar este greu să fie separată de responsabilitatea germanilor.
Mă voi ocupa, în continuare, de momentul crucial, anul 1942, care este şters cu buretele sau distorsionat ca semnificaţie istorică. Mihai Antonescu, ministrul de Externe, se întâlneşte cu Hitler, în acea toamnă, şi îi comunică hotărârea de a nu-i preda pe evreii din Regatul României. Vreau să vă mai amintesc, domnule Florian, două documente semnificative, pe care sper şi cred că le cunoaşteţi: la o săptămână de la această întâlnire istorică, Ion Antonescu declara, într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri: „Nu voi face jocul rasist al germanilor şi îi voi slava pe toţi evreii mei". După alte două săptămâni, la o altă şedinţă a Consiliului de Miniştri, Ion Antonescu declara: „Eu mi-am dat cuvântul să asigur viaţa şi libertatea evreilor şi mă voi ţine de cuvânt". Toamna lui 1942 pecetluieşte, pentru totdeauna, salvarea unei întregi populaţii de la moarte, condamnată la „soluţia finală" de către Hitler.
Mă voi referi acum la Raportul Comisiei Holocaustului, lucrare în care o reală tragedie este folosită pentru anumite interese politice. În 2002, Guvernul României, bazându-se pe documentele Arhivei Naţionale şi în conjuncţie cu toate documentele primite de la Muzeul Holocaustului din
Washington, DC, decretează, fără echivoc, că pe teritoriul României nu a avut loc Holocaustul. La mai puţin de doi ani, însă, Guvernul României îşi schimbă poziţia, înfiinţând o Comisie care, bazându-se pe exact aceleaşi documente, decretează că, în România, a avut loc un genocid de proporţii inimaginabile. Comentariile sunt de prisos!
Vreau să mai spun asistenţei că „Raportul Wiesel", de cercetare a crimelor Holocaustului, reprezintă un atac, fără precedent, la adresa demnităţii românilor. În concluzia raportului se spune: „Românii sunt vinovaţi de genocid, chiar dacă în anumite regiuni au supravieţuit evrei". Înainte de a intra în fondul problemei, doresc să mai remarc că „anumite regiuni" reprezintă, de fapt, România de bază, România esenţială, adică în actualele ei graniţe. Raportul aruncă o vină colectivă, acuzând de genocid întreaga populaţie românească. Această idee, de vină colectivă, aparţine ideologiei fasciste şi/sau comuniste, aruncând vina - reală sau imaginară - a câtorva asupra unei întregi colectivităţi naţionale, rasiale sau sociale. Iar o vină colectivă nu are ce căuta în discursul unei democraţii! Se merge atât de departe, încât se spune că majoritatea populaţiei româneşti a sprijinit Holocaustul!
Mă întreb: oare cum a fost posibil aşa ceva, când faptele din Bucovina şi Basarabia au fost foarte puţin cunoscute de populaţie? Eu, personal, am plecat, la 32 de ani, din România, şi nu am auzit niciodată despre aceste evenimente. România este prezentată în acest material ca o ţară fascizată şi complet rasistă. Aş vrea să-i amintesc domnului cercetător istoric faptul că fascismul a fost lichidat în România cu ocazia lichidării rebeliunii legionare. Fragmentul care m-a intrigat profund este următorul: „Holocausul îşi are rădăcini adânci în istoria şi cultura română"! Această constatare aduce un atac frontal Istoriei României şi nu scapă de această decapitare niciun om politic, niciun partid istoric, niciun moment al istoriei şi nici al monarhiei. Deci, Istoria României este prezentată de Comisie, în primul rând, ca o istorie a antisemitismului. Acelaşi tratament i se aplică, însă, şi Culturii Româneşti.
Nu scapă de „atenţia" noii inchiziţii nicio personalitate culturală, de la Alecsandri, Eminescu, Kogălniceanu, Hasdeu, Slavici etc., iar în epoca modernă nu scapă nici Emil Cioran, Noica, Mircea Eliade. Aşadar, în opinia Comisiei, Cultura Românească nu este importantă prin valenţele sale universale, ci numai prin caracterul ei rasist şi antisemit. Cu alte cuvinte, Mihai Eminescu şi ceilalţi piloni ai Culturii Româneşti sunt, nici mai mult, nici mai puţin, vinovaţi pentru cauzarea Holocaustului. Cruciţi-vă, doamnelor şi domnilor! Concluzia acestei Comisii a dat o undă verde unei adevărate „vânători de vrăjitoare", având ca victimă cultura şi limba naţională. Atenţia este, în primul rând, îndreptată asupra lui Mihai Eminescu şi a lui Mircea Eliade.
La ICR New York, deoarece am cerut să se vorbească şi româneşte la manifestările organizate de Institut, pentru participarea din această seară, a trebuit să mi se dea o derogare specială de la Washington!
Vreau să mai adresez câteva cuvinte doamnelor şi domnilor din spatele meu, care strigă, cu înverşunare, să nu fiu lăsat să mai vorbesc şi să fiu dat afară! Dacă Dvs. mai sunteţi azi în viaţă, aceasta i se datorează mareşalului Ion Antonescu şi - în primul rând - omeniei românilor. Este greu pentru mine să înţeleg cum mulţi români acceptă orice compromis, inclusiv acest raport degradant. La fel, nu pot să înţeleg cum mulţi evrei, în loc să fie recunoscători şi să le arate gratitudine celor care le-au salvat viaţa, stau şi aşteaptă să le mai dea încă o palmă. Un adevăr spus doar pe jumătate seamănă cu o minciună. Pe fundalul unei tragedii adevărate, asistăm, aici, la un atac, fără precedent, la adresa Istoriei şi a Culturii Româneşti. Dacă vrem să ne recâştigăm demnitatea, trebuie să spunem adevărul întreg. Vă mulţumesc pentru răbdarea şi atenţia Dumneavoastră".
Orice comentariu, în faţa acestor argumente şi susţineri atât de documentate, este de prisos!
