Bunul Dumnezeu, Părintele Îndurărilor, s-a mai milostivit o dată de noi, păcătoşii, mai dăruindu-ne încă o toamnă înşirată la bornele, la jaloanele existenţei noastre, atât de trecătoare. Şi poate că, în încrâncenările zilnice ale luptei noastre neîntrerupte cu existenţa cotidiană, mulţi nu ne dăm seama că, secunde de pământ, cum suntem, fiinţe trecătoare, cu fiecare toamnă, pas cu pas, încetul cu încetul, ne apropiem şi de iarna trăirii noastre de chiriaşi pe acest pământ. Cei mai sensibili la „marea trecere" au fost, firesc, poeţii.
Înainte de Alecsandri, Eminescu, Blaga, Barbu, Voiculescu, Bacovia, Pillat, Văcăreştii, acei primi ai noştri poeţi, în imaginaţia lor plastică au cântat, alături de iubire, de dezvoltarea unei tradiţii, de inventivitatea lingvistică, şi toamna, apropierea ei cu alte culori, cu altă coroană prin treceri, aşa cum o face şi Iancu Văcărescu: „Umbre se plimbă, / Vântul se schimbă, / Neguri s-adună, / Maluri răsună."
„Şi-acel rege-al poeziei, veşnic tânăr şi ferice, / Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice, / Ce cu basme povesteşte - veselul Alecsandri, / Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blândă rază, / Acum secolii străbate, o minune luminoasă, / Acum râde printre lacrimi, când o cântă pe Dridri", neîntrecutul autor al pastelurilor, vedea, în stilul lui aparte, acel „Sfârşit de toamnă": „Oaspeţii caselor noastre, cocostârci şi rândunele, / Părăsit-au a lor cuiburi şi-au fugit de zile rele; / Cârdurile de cucoare, înşirându-se-n lung zbor, / Pribegit-au, urmărite de al nostrum jalnic dor. // Vesela verde câmpie acu-i tristă, veştejită; / Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită; / Frunzele-i cad, zbor în aer, şi de crengi se dezlipesc, / Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc. // Din tuspatru părţi a lumii se ridică-nalt pe ceruri, / Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri. / Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori / Trece-un cârd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori. // Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăţ călare! / Vântul şuieră prin hornuri răspândind înfiorare, / Boii rag, caii rânchează, câinii latră la un loc, / Omul, trist, cade pe gânduri şi s-apropie de foc."
Nimeni altul n-a auzit „materia plângând", precum Bacovia, prin acea sensibilitate, la care „natura este expresia unei nevroze" - după Nicolae Manolescu - a tristeţilor autumnale, o „natură în descompunere, de la odaia care-l înspăimântă la igrasia zidului", când „Pe plopii întinşi / Coboară corbii-n pâlc de doliu", „Târziu, şi toamna a plecat, / Frunzişul tot e răvăşit", când „Vai, şi va veni o vreme, / Când adormi-vom amândoi, / Şi-nstrăinaţi prin cimitire, / Va plânge toamna peste noi", când „Se uită în zări catedrala, / Cu turnu-i sever şi trufaş; / Grădina oraşului plânge / Şi-aruncă frunzişu-n oraş." Totul, despre un anotimp prezentat în acel „registru de tristeţe incurabilă", prin pâcla toamnei: „E-n zori, e frig de toamnă / Şi cât cu ochii vezi / Se-ncolăceşte fumul / Şi-i pâclă prin livezi". Monotonă, ploaia toarnă într-un anotimp bolnav al amurgurilor, într-un „sentiment dominant al necomunicării": „Plouă, plouă, plouă, / Vreme de beţie - / Şi s-asculţi pustiul, / Ce melancolie! / (…) „E toamnă, e foşnet, e somn…/ Copacii pe stradă oftează; / E tuse, e plânset, e gol…/ Şi-i frig şi burează"; „De-atâtea nopţi aud plouând, / Aud materia plângând…/ Sunt singur şi mă duce-un gând / Spre locuinţele lacustre //…/ Un gol istoric se întinde, / Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc… / Şi simt cum, de atâta ploaie / Piloţii grei se prăbuşesc."
Cu al lui „lirism sincer, intim, dar cenzurat mereu de luciditate" şi multă ironie, Topârceanu ne-a lăsat versuri închinate toamnei, cu „accente metaforice". Accente sugerate de realitatea din jur, impresionându-ne prin „prospeţimea imaginilor şi a asociaţiilor metaforice", ale acelor plăsmuiri topârceniene, creând imaginea unei poezii pictate, de pildă prin ale lui „Rapsodii de toamnă" şi acel „procedeu al umanizării": „Dar, deodată, pe coline / Scade animaţia... / De mirare, parcă-şi ţine / Vântul respiraţia. / Zboară veşti contradictorii, / Se-ntretaie ştirile... / Ce e?... Ce e?... Spre podgorii / Toţi întorc privirile. // Iat-o!...
Sus în deal, la strungă, / Aşternând pământului / Haina ei cu trenă lungă / De culoarea vântului, / S-a ivit pe culme Toamna, / Spaima florilor şi Doamna / Cucurbitaceelor... // Lung îşi flutură spre vale, / Ca-ntr-un nimb de glorie, / Peste şolduri triumfale, / Haina iluzorie. // Apoi pleacă mai departe / Pustiind cărările, / Cu alai de frunze moarte, / Să colinde zările. //…// Gâze, flori întârziate! / Muza mea satirică / V-a-nchinat de drag la toate / Câte-o strofă lirică. // Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe / Iarna mizerabilă, / Mă cuprinde o tristeţe / Iremediabilă...". Acelaşi sentiment al apropierii de vieţuitoarele pământului şi-l dezvăluie Topârceanu şi-n „Balada unui greier mic": „Peste dealuri zgribulite, / Peste ţarini zdrenţuite, / A venit aşa, deodată, / Toamna cea întunecată. // Lungă, slabă şi zăludă, / Botezând natura udă / C-un mănunchi de ciumafai, / Când se scutură de ciudă, / Împrejurul ei, departe, / Risipeşte-n evantai / Ploi mărunte, / Frunze moarte, / Stropi de tină, / Guturai. // Şi cum vine de la munte, / Blestemând şi lăcrimând, / Toţi ciulinii de pe vale / Se pitesc prin văgăuni, / Iar măceşii de pe câmpuri / O întâmpină în cale / Cu grăbite plecăciuni...// Doar pe coastă, la urcuş, / Din căsuţa lui de humă / A ieşit un greieruş, / Negru, mic, muiat în tuş / Şi pe-aripi pudrat cu brumă: // - Cri-cri-cri, / Toamnă gri, / Nu credeam c-o să mai vii".
„Niciodată toamna nu fu mai frumoasă!" - exclama Tudor Arghezi! Numai că tot el îşi continua versul. „Sufletului nostru bucuros de moarte…" Cu presentimentul „Marii Treceri", în amurgul vieţii, apropiindu-se de ceasul al doisprezecelea, privind spre acel necunoscut, al apusului zilelor omului, cu strângere de inimă, scria: „De ce-aş fi trist că toamna târzie mi-e frumoasă? / Pridvoarele-mi sunt coşul cu flori, ca de mireasă. / Fereastra-mi este plină / De iederi împletite cu vine de glicină, / Când soarele rămâne să-l găzduiesc în casă. // De ce-aş fi trist? / Că nu ştiu mai bine să frământ/ Cu sunet de vioară ulciorul de pământ? / Nu mi-e clădită casa de şiţă peste Trotus, /În pajiştea cu crânguri? De ce-aş fi trist? Şi totuşi…"
De pe „meleaguri străbune", peste vârfuri de dealuri privind, Ion Pillat „pătrunde în cămara de fructe" a toamnei, sub acel îndemn de sub pecetea amintirii din copilărie: „Deschid cu teamă uşa cămării de-altădată, / Cu cheia ruginie a raiului oprit, / Trezind în taina mare a poamelor, smerit, / Mireasma, şi răcoarea, şi umbra lor uitată. //…// Se-aprind, fantasmagoric, caise şi gutui: / Trandafirii lampioane şi lămpi de aur verde.../ Dar părăsind cămara / Ce minţile îmi pierde, / Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui." Autorul „Visărilor păgâne" ne-a lăsat şi splendidul poem într-un vers: „Un singur nai, dar câte ecouri în păduri…", cel care scria „Ating cu anii toamna şi, precum / Pădurea mea din suflet îşi aşterne / Frunziş brumat pe veştedele perne, / Tot ce mi-a fost străin s-a stins în drum"..
Cel care implora: „Daţi-un un trup, / voi munţilor, / mărilor", autorul „Poemelor luminii", „Paşii profetului", „În marea trecere", „Lauda somnului", „La cumpăna apelor", „La curţile dorului", „Nebănuitele trepte", cel ce scria „Mirabila sămânţă", Lucian Blaga, credem că, doar într-o trăire de toamnă, ar fi putut scrie acele versuri din poezia „Linişte": „Atâta linişte-i în jur, de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de lună."
Într-o antologie şi o prefaţă la poeziile lui V. Voiculescu, Ştefan Augustin Doinaş, autorul acelui poem de excepţie „Mistreţul cu colţi de argint" scria despre „ritualul grav", care mută acţiunea „într-un alt plan". „Nehotărâtă, clipa căzuse în genunchi, / Ideea-nfricoşată, din arc se desfăcu, / Trecu în alt plan jocul. Şi dincolo de muchie. / Şerpi, lauri, aur, lume şi viaţă, se pierdu"; „Când Nordul se răstoarnă, crunt peste noi şi vine / Noianul de omături pe inimi să-şi deşarte /Nu mai râvni spre calde şi-albastre ţări departe".
Prin „Emoţie de toamnă", Nichita Stănescu, autorul celor „11 elegii", ne lasă nemuritoarele versuri: „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, / cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta", apropiindu-ne, prin sensibilitate şi mesaj poetic, de Ioan Alexandru, prin versurile de început ale poeziei „Plopul": „Tu simţi apropierea, neîncetat, / Toţi arborii încremenesc pe zare / Şi numai tu te zbaţi fără de vânt, / Mişcat de-un duh lăuntric, cu ardoare. / Trupul fragil şi nalt sub cerul blând. / Îşi moaie-n iezer lumânarea lină / Un fum verzui tot licăre-n văzduh / Din capul spart sub stele, pe colină //…// Şi când e toamnă tu eşti cel dintâi / Pe foi de aur gata de plecare, / Trebuie numai unghiul de cocori / Să îşi orbească steaua de pe zare".
Prin acele „mici cristale de diamant şi mărgăritar" cum scria odată Marin Sorescu, prin particularitatea creaţiei lui, în peisajul liricii contemporane, prin acel ţâşnet de lumină, Grigore Vieru ne-a lăsat, pe lângă poemele „În limba ta", „Pădure, verde pădure", cele închinate mamei, şi „Toamna", din „Stea-stea logostea": „Cântă-un greier din aripă / Greieraş, nu ţârâi, / Mama s-a culcat pe-o clipă / Şi o poţi trezi: cri-cri", tot el să încheie poemul „Pomul" cu următoarele versuri: „Aţi văzut pom / Să zgârie cu gheara / icoana soarelui de sus? / Pom să nu-i sângereze frunza, / Când vine toamna şi-ngheţul?".
Apropierea iernii, a trecerii din toamnă spre zăpezile unui alt anotimp, este sugerată, poetic, de una dintre personalităţile liricii româneşti contemporane, Ileana Mălăncioiu, sub presiunea unui sentiment aparte, în „Pastel": „Ploi repezi de munte, / venite nu ştiu cum, / o vară-n iarnă, o povară / pe al zăpezilor drum. // Nimic nu mai este imaculat, / Pete hidoase au umplut pământul, / de pretutindeni mocneşte noroiul, / din toate părţile bate vântul. // Acum aş putea să râd în neştire, / acum aş putea chiar să scriu / cuvinte rotunde şi aurite / ca pe capacul unui sicriu".
Un anotimp, derulându-se, fiecare toamnă, în care se aud venind „psalmii iernii", când „straniul testament" anual se încheie în „rugul ultimei scântei", arătându-ne prin rămurişul rărit, ivindu-se cu coroană de gutui şi piersici, cu şiragul ei de mărgele de struguri şi prune, dar şi cu fireşti îngrijorări, cum o vedea Adrian Păunescu: „Dute-n casă, vine toamna, vine toamna pe pământ, / Rămurişul de-astă vară este veşted şi e frânt. / Peste brumă vine brumă, vine toamna peste noi, / Hai în iulie cu toţi, hai în iulie-napoi".
Sunt gânduri ale unor poeţi români, unii scoşi, din păcate, din manualele şcolare actuale, versuri închinate toamnei, poate şi acelui anotimp al fiecăruia din noi, noi, cei atât de trecători, aceste secunde de pământ, firişoare de timp în „marea trecere", când, după toamnă ştim că urmează şi iarna inevitabilă!
