Parcă numai nouă, românilor, ni se întâmplă ca drumurile să ne fie mereu întortocheate. Înaintăm ce înaintăm şi mereu ne apare în cale câte o răscruce. De ce aşa de des? De ce nu găsim şi noi odată acea magistrală care să ne ofere o perspectivă pe termen lung? Cine a avut răbdarea şi înţelepciunea să citească episoadele din ziarul nostru în care reputatul economist Gheorghe Olah încearcă să răspundă detaliat la întrebarea fundamentală: „De ce nu este România o ţară dezvoltată?" va găsi în bună parte răspunsul. Adevărul este că suntem o ţară care pare a veni dintr-o lume mai îndepărtată sau a cam zăbovit pe drum, dintr-o mie şi una de pricini, motiv pentru care suntem prea nou-veniţi într-o epocă care ne cere mai mult decât putem oferi noi. Practic suntem prea puţin pregătiţi, din toate punctele de vedere, să ne putem înscrie lesne pe coordonatele unei democraţii autentice şi pe care să o putem însuşi şi asimila cu uşurinţă. Acesta este motivul pentru care dăm din colţ în colţ şi nu reuşim să ţinem linia dreaptă pe care ar trebui să ne continuăm drumul. Mereu ne împotmolim, mereu ne apare în cale câte o buturugă mică care ne dă de lucru cât una mare, pentru că nu ştim nici cum să o evaluăm şi nici cum să o abordăm. De aceea drumul nostru spre democraţie este anevoios, cu foarte multe obstacole, sinuozităţi şi imprecizii, ceea ce ne face să pierdem fără noimă nu numai timp, ci şi resurse. Cu alte cuvinte, greutatea cu care noi înaintăm pe drumul dificil al democraţiei are cauze adânci: de ordin istoric, geografic, geopolitic, dar şi uman, care în decursul vremurilor ne-au format într-un anumit fel, cu defecte şi calităţi, evident, pe care însă n-am reuşit să le conştientizăm, să le distingem cu claritate, acţionând de multe ori confuz în anumite momente cruciale ale istoriei. Venind din străfundurile istoriei, cu o vastă moştenire teritorială pe care am pierdut-o în bună parte datorită aşezării pe vatra noastră a altor seminţii (vezi slavii de tot felul şi ungurii, în principal), instinctual, înaintaşii noştri s-au gândit la refacerea teritorială, cel puţin în parte, a arealului îndreptăţit. Lucrul acesta căruia Mihai Viteazul i-a dat tonul în mod concret, la 1600, s-a şi întâmplat la 1859, prin Mica Unire, apoi la 1918, prin Marea Unire, integritate pe care apoi a trebuit să o apărăm cu mari sacrificii, de vrăşmăşii din toate părţile şi care continuă şi astăzi să ne dea nelinişti. S-a muncit, însă, mai puţin la interior, la ridicarea nivelului nostru de civilizaţie, la formarea de caractere puternice, la constituirea acelor structuri interne care să ne apropie cât mai mult şi mai repede de lumea civilizată a Europei. Dacă ar fi avut cine să stăruie asupra acestui aspect, şi dacă clasele politice şi toţi guvernanţii ar fi pus mai presus interesele ţării decât cele proprii, cu siguranţă, cu resursele naturale extraordinare pe care le aveam puteam ajunge una dintre ţările cele mai de vază ale Europei şi lumii. Din păcate, metehnele din noi ne-au dominat. Ele au fost acelea care au influenţat şi mersul societăţii, ne-au propulsat pe drumuri laterale cu multe povârnişuri. Lipsa conştiinţei interesului general, a semnificaţiei acesteia în constituirea unei societăţi elevate, echitabile, în care fiecare cetăţean să devină beneficiar al resurselor, dar şi să-şi găsească rostul şi menirea, a făcut din clasele conducătoare şi din reprezentanţii acestora nişte instrumente de însuşire primitivă, de dijmuire a avuţiei ţării, dar şi a muncii cetăţeanului. În această formă atitudinală s-au pritocit embrionii corupţiei, care dezvoltaţi şi multiplicaţi au însoţit societatea românească până în zilele noastre, lăsând în urmă una dintre cele mai grele moşteniri - subdezvoltarea.
Beneficiind de resursele pe care alţii nu le aveau şi fără a privi mersul din jurul nostru, ne-am mulţumit cu ceea ce, în principal, natura ne oferea, fără a ne gândi că valorificându-ne mai mult pe noi înşine, forţa braţelor şi mai ales a minţii, am fi putut obţine mult mai mult, ne-am fi schimbat radical viaţa.
Lucrul acesta s-a făcut totuşi, în bună măsură pe vremea comunismului când, mânaţi de la spate şi bine înregimentaţi, am reuşit totuşi să înfăptuim câte ceva. Cum n-am mai simţit puterea biciului ne-am şi luat un grad prea mare de libertate şi voluntarism, renunţând la orice fel de constrângere socială, care ne-ar fi păstrat totuşi în nişte parametri de conducere şi organizare şi care ne-ar fi putut da forţa să ne continuăm mersul înainte, fără a rătăci atâta vreme prin deşertul tranziţiei, stadiu în care ne aflăm şi astăzi.
Frământările care au loc de ceva vreme în societatea românească, pornind de la instabilitatea politică declanşată de o tragedie care nu trebuia să aibă loc, scot în evidenţă tocmai aceste avataruri care ne însoţesc de secole şi decenii, şi de care nu facem eforturi să ne debarasăm. Ne precipităm, şi mai ales nu ştim să ne organizăm, să ieşim din impas fără a ne răvăşi întreaga societate. Calitatea partidelor fiind total compromisă a trebuit să apelăm la o soluţie de avarie, care nici ea nu este prea ortodoxă, pentru că democraţia se construieşte, vrem nu vrem, prin partide. Numai că, partidele noastre, în virtutea principiilor enunţate mai înainte, nu s-au ridicat nici pe departe la nivelul misiunii scontate, şi, ca atare, s-au dovedit a fi incapabile de rolul lor la cârma societăţii. Guvernul Cioloş este într-adevăr colacul de salvare a democraţiei noastre, răgazul de timp în care partidele ar trebui să se reseteze, să-şi restabilească încrederea în popor, atât de mult afectată de nepermisele derapaje în guvernare.
Cunoscându-le obiceiul, din păcate, liderii acestor partide, în loc să manifeste preocupări de acest gen, mai mult se vor axa pe compromiterea guvernării Cioloş, pentru a demonstra că ei sunt „Centrul Universului", că fără ei e şi mai rău şi, ca atare, ar trebui să le acceptăm toate slăbiciunile şi derapajele, pentru că „fără ei nu se poate". Mai mult decât atât, ei ţin să dovedească, în aceeaşi măsură şi preşedintelui Klaus Iohannis, că formula de guvernare cu tehnocraţi, la care ţine aşa de mult, nu este viabilă. Din păcate, cam aşa îşi văd ei menirea în societatea românească. Mergând pe această idee credem că partidelor noastre le vor trebui multă vreme până ce îşi vor însuşi cu adevărat lecţia menirii lor în societate, astfel încât ne îndoim că răgazul de un an, cât ar părea a fi mandatul Guvernului Cioloş, le va fi suficient pentru a-şi înţelege cu adevărat rostul pe scena politică. Concluzia care se desprinde este ca noi, cei care le-am solicitat pasul înapoi de la guvernare, să le urmărim parcursul pentru a le taxa relele intenţii, dar să manifestăm un interes şi mai mare în apărarea Guvernului, pentru a-i asigura liniştea necesară, în complexa sa misiune. Suntem pe deplin convinşi că această mână de tineri, şcoliţi la cele mai prestigioase universităţi ale Occidentului şi cu practici manageriale în instituţiile Uniunii Europene, dispun de cunoştinţele şi experienţa necesare pentru a implementa în România, metode şi practici de lucru care să contribuie nu numai la bunul mers, ci şi la perfecţionarea societăţii româneşti în ansamblul ei. La înlăturarea acelor cutume nefaste de care am vorbit, făcându-i pe români nu numai mai corecţi şi mai eficienţi, dar şi parteneri de încredere ai celorlalte naţiuni europene, dovedind lumii şi Europei că România poate deveni, în scurt timp, una din ţările cele mai prospere şi civilizate ale continentului, şi a cărei voce se cere nu numai auzită, dar şi respectată.
