Dacă e Noiembrie..., e Bucovina!

Motto: „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României."

În urmă cu 97 de ani, la 28 Noiembrie 1918, a avut loc proclamarea unirii Bucovinei cu România, moment istoric de excepţională importanţă în procesul făuririi Statului naţional unitar român, alături de unirea anterioară, a Basarabiei - la 27 Martie - şi de unirea ulterioară, a Transilvaniei - la 1 Decembrie 1918.

Să ne reamintim: Bucovina (în germană, Buchenland = Ţara fagilor) a făcut parte din Principatul Moldovei; în 1774, 10.442 km² din partea de nord-vest a Moldovei sunt anexaţi de către Imperiul Habsburgic.

Denumirea de Bucovina este adoptată oficial în cadrul administrării habsburgice, dar se va impune treptat, o vreme fiind utilizate, în paralel, denumiri mai vechi: Ţara de Sus/Ţara Moldovei, Plonina, Cordon/Cordun şi Arboroasa. Acest ultim apelativ va fi preluat şi reafirmat de superbul grup de studenţi români de la Cernăuţi; Ciprian Porumbescu, Zaharia Voronca, Constantin Morariu, prin societatea cu acelaşi nume, înfiinţată în 1875.

Devine Ducatul Bucovinei, în 1849, unindu-se ulterior cu România la 15/28 noiembrie 1918, pentru ca, pe 28 iunie 1940, urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, partea sa de nord, împreună cu Basarabia şi Ţinutul Herţa, să fie ocupate de U.R.S.S.. În 1991, după destrămarea U.R.S.S., nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa devin parte a Ucrainei (regiunea Cernăuţi).

Este regiunea istorică  incluzând zona oraşelor Rădăuţi, Suceava, Gura Humorului, Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei, Siret şi Vicovu de Sus, în România, precum şi zona Cernăuţi, Cozmeni, Zastavna, Văşcăuţi pe Ceremuş, Vijniţa, Sadagura şi Storojineţ, în Ucraina.

Revenind la subiectul propus, ne aflăm în anul 1918, într-o Bucovină aflată „la intersecţia zonelor de interese austriece, ucrainene şi ruseşti. Imperiul Habsburgic pregătea anexarea ei la Galiţia, iar tânărul stat ucrainean căuta să anexeze cât mai mult din teritoriile Imperiului, ameninţând cu intervenţia militară.

În vara anului 1917, deputaţii ucraineni din Parlamentul de la Viena au susţinut încorporarea Galiţiei, Bucovinei şi Rusiei subcarpatice într-o provincie autonomă, în cadrul unui stat federal. Alte forţe pro-ruse căutau înfiinţarea Carpatorusiei, care ar fi urmat să cuprindă şi o parte importantă din Bucovina. Mai mult, circulau voci filoruse care revendicau Moldova întreagă. La tratativele de la Brest-Litovsk din noiembrie 1917, Rada ucraineană a cerut Galiţia, Bucovina şi Carpatorusia, care ar fi urmat să fie unite în Ucraina de vest. Printr-un tratat secret, Puterile Centrale au făcut importante concesii Ucrainei, în schimbul furnizării unor cantităţi uriaşe de grâu şi alte alimente. Din acest motiv s-a spus că «Bucovina a fost vândută de Austria pe mâncare», după ce fusese cumpărată de la otomani în 1775. Mai mult decât atât, prin Pacea de la Bucureşti, Ţinutul Hotinului intra oficial în componenţa Bucovinei, împreună cu o parte din judeţul Dorohoi şi Dornele româneşti, până la Broşteni. Naţionaliştii ucrainieni şi revoluţionarii bolşevici au creat o stare de haos şi anarhie.

La 3/16 octombrie, împăratul proclamă federalizarea Imperiului, însă fără să recunoască şi drepturile românilor. În replică, Adunarea românilor emigraţi din Austro-Ungaria se reuneşte la Iaşi şi adoptă o rezoluţie prin care respinge federalizarea şi declară hotărârea românilor de a lupta pentru întregirea neamului într-un singur stat unitar.

La 19 octombrie 1918, la Liov,  Ucraina îşi proclamă independenţa. Noul stat naţional includea şi Bucovina nord-estică, oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret.

Proclamaţia de la Liov produce îngrijorare în rândurile românilor bucovineni. Eforturile lor unioniste trebuiau intensificate, altfel riscând să intre în componenţa Ucrainei. La 22 octombrie apare, la Cernăuţi, ziarul «Glasul Bucovinei», sub conducerea lui Sextil Puşcariu, în care fruntaşii bucovineni publică editorialul «Ce vrem?», veritabil document programatic."

În acest timp, haosul şi anarhia încep să cucerească teren. Soldaţii întorşi de pe front terorizau populaţia, iar în mai multe centre din Bucovina se formaseră grupuri militare ale legiunii ucrainene. În aceste condiţii, Consiliul Naţional a decis să ceară intervenţia Armatei române. Guvernul român a trimis Divizia a 8-a, sub comanda generalului Iacob Zadic. Aceasta a trecut în Bucovina şi, la 11 noiembrie 1918, a intrat în Cernăuţi, restabilind ordinea şi zădărnicind manevrele militare ale Republicii Populare a Ucrainei Occidentale.

„La 11 Noiembrie 1918 a avut loc un schimb de telegrame între Consiliul Naţional şi Regele Ferdinand, privind eliberarea Bucovinei. A doua zi, Consiliul votează «Legea fundamentală din 12 Noiembrie 1918, asupra puterilor Ţării Bucovina», prin care îşi asumă întreaga putere în Bucovina. Consiliul Naţional, completat cu 12 fruntaşi dintre refugiaţii bucovineni, hotărăşte convocarea, la 28 Noiembrie 1918, a Congresului General al Bucovinei pentru «stabilirea raportului politic al Bucovinei faţă de Regatul Român. La Congres au fost invitaţi şi reprezentanţii germanilor, polonezilor, ucranienilor şi evreilor, dar n-au dat curs invitaţiei decât germanii şi polonezii.»

Consiliul Naţional al Bucovinei (C.N.B.), întrunit la 28 noiembrie 1918, a hotărât, în majoritate, Unirea cu România. Voturile majoritare au venit din partea românilor, germanilor, evreilor şi polonezilor, iar cele împotrivă doar din partea minorităţii ucrainene."

„La 28 Noiembrie 1918, în sala de marmoră a Mitropoliei Ortodoxe din Cernăuţi, 74 membri ai Consiliului Naţional au început lucrările Congresului, alături de 7 delegaţi germani, 6 polonezi şi 13 din comunele ucrainene. Erau de faţă şi reprezentanţii Basarabiei, în frunte cu Pan Halippa. Cu o seară înainte, Tricolorul românesc fusese arborat şi pe clădirea Universităţii locale. Preşedintele Consiliului Naţional, Dionisie Bejan, a rostit cuvântul de salut, din care cităm:

«Întruniţi astăzi în acest măreţ locaş, care este şi trebuie să rămână simbolul unirii în credinţă în Dumnezeu şi în neamul nostru, salut cu neţărmurită dragoste pe reprezentanţii vitezei Armate Române, care, la ordinul M.S.Regelui Ferdinand I, ne-a întins mâna de ajutor în clipele de cea mai grea cumpănă. Salut cu aceeaşi dragoste pe reprezentanţii fraţilor noştri din Basarabia, Transilvania şi Ungaria. Vă salut pe voi, fruntaşii neamului românesc din Bucovina, care aţi venit cu inima însufleţită din tuspatru unghiuri ale ţării, ca să aşezaţi piatra fundamentală care să clădească trainic şi neclintit România Mare. Implor harul ceresc şi binecuvântarea dumnezeiască asupra hotărârilor ce veţi lua».

Şeful Guvernului, Iancu Flondor, dădu apoi citire DECLARAŢIEI DE UNIRE, care preciza că «De la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găsesc vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fiii acestei ţări (…) au apărat de-a lungul secolelor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirii păgâne; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat opresiunile unei ocârmuiri străine care îi nesocotea drepturile naţionale; că în 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgice; că 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici, pe toate câmpurile de bătaie din Europa, sub steag străin, pentru gloria Austriei; că a sosit ceasul ca Ţările Române dintre Nistru şi Tisa să formeze un singur stat unitar (…), hotărâm unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României».

Congresul a ales o delegaţie de 15 persoane care, a doua zi, 29 Noiembrie, a prezentat, la Iaşi, Regelui Ferdinand Actul Unirii. Duminică, 1 Decembrie 1918, Suveranii români au dat o masă de gală la Palatul Regal din Bucureşti, în timpul căreia a sosit şi telegrama de la Alba Iulia vestind unirea Transilvaniei cu România. Entuziasmul acestor zile sfinte din istoria României a întrecut orice aşteptare.  Apoi, actul Unirii Bucovinei cu Ţara a fost adus la cunoştinţa guvernelor din Iaşi, Paris, Londra, Roma şi Washington." (Unirea Bucovinei cu România a fost recunoscută oficial, în 1919, prin Tratatul de pace de la Saint Germain încheiat cu Austria la data de 10 septembrie 1919.)

Privirile românimii se îndreptau acum către Alba Iulia, unde, la 1 Decembrie 1918, avea să fie desăvârşit actul definitoriu, şi atât de dorit, al desăvârşirii României Mari.

„Munţilor cu creasta rară/ Nu lăsaţi straja să piară./… // Dacă piere straja voastră/ Va pieri şi ţara noastră./ De trăieşte straja voastră / Va trăi şi ţara noastră."

(Surse: Ion Nistor, „Istoria Bucovinei", Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, Enciclopedia României)

Lasă un comentariu