De ce nu este România o ţară dezvoltată? (XIII) Suntem adepţii lui „E bine şi aşa" şi „Mai rău să nu fie"!

România este şi în prezent, şi a fost aproape întotdeauna, o ţară neguvernată; nu neguvernabilă - cum se pare că s-a exprimat un comisar european - ci neguvernată. Sau, poate că este şi neguvernabilă într-o anumită măsură, căci cum să poată guverna bine un guvern ai cărui miniştri sunt implicaţi în afaceri dubioase cu statul, în acte de corupţie sau al cărui prim-ministru este un copy-paste?

Slăbiciunea guvernelor româneşti poate fi pusă şi pe seama caracterului românilor. Valoarea lor supremă este supravieţuirea cu orice preţ, uneori chiar cu preţul onoarei, cum susţine şi Lucian Boia (2012, p.58-61). „Fuga-i ruşinoasă dar sănătoasă" - obişnuiesc să spună uneori românii. Din acest motiv ei se mulţumesc în general cu puţin. „Mai rău să nu fie!" - mai spun ei din când în când. Dar chiar dacă se ajunge la mai rău ei tot nu fac nimic. Acceptă aproape orice pentru că... poate fi şi mai rău. „Mămăliga nu explodează uşor" - se spune uneori cu referire la români - iar atunci când explodează e de rău, pentru că se acţionează din păcate la întâmplare, fără nicio organizare. Aşa cum am mai spus, românii nu au avut timp să se organizeze, să se educe şi să se civilizeze. În orice caz, nu suficient. Civilizarea presupune organizare statală îndelungată, persistenţa legilor, ş.a.m.d. Ei nu au avut nimic din toate astea pentru că nu au avut timp să le creeze şi, mai ales, curajul şi forţa să le păstreze. Aceleaşi condiţii geografice i-au făcut să fie mereu grăbiţi, chiar repeziţi. Din aceste motive românii prima dată fac, sau încearcă să facă (chiar de mai multe ori) şi abia apoi gândesc. „Dă-mi Doamne mintea românului cea de pe urmă" - obişnuiau să spună evreii despre noi. Şi aveau perfectă dreptate. Românii nu sunt proşti deloc, dar sunt deştepţi abia la sfârşit, după ce au făcut sau, mai exact, după ce au încercat să facă; chiar de mai multe ori. Din toate aceste motive la ei primează rezultatul imediat în locul celui îndepărtat. Ei nu au timp să aştepte; spre exemplu, să investească într-o afacere oarecare, iar apoi să aştepte rezultatele investiţiei. Ei nu dau pasărea din mână pe cea de pe gard; chiar dacă pasărea din mână este o biată vrăbiuţă, iar cea de pe gard un adevărat struţ. Eventual, dacă pot, românii dau adevărate „tunuri"; asta ca să se îmbogăţească mai rapid pe spinarea celorlalţi sau, mai exact, a „fraţilor" lor.

Agricultura nu-i face prea uniţi pe cei care o practică. Ea nu generează solidaritate ci mai degrabă individualism, separatism sau chiar egoism; fiecare cu terenul şi cu norocul său. Fiecare agricultor are grijă mai întâi de terenul lui sau al familiei lui, de care depinde, desigur, viaţa sa şi a familiei sale. Fireşte, românii se şi ajutau uneori între ei (claca, spre exemplu) pentru că aşa impuneau condiţiile agricole, dar această solidaritate nu se compară cu solidaritatea minerilor sau cu cea a siderurgiştilor, spre exemplu. Una este să munceşti într-o mină, unde viaţa ta depinde în fiecare moment de viaţa celorlalţi, şi cu totul altceva să fii agricultor. Aşa se explică, cred, în mare măsură, dominaţia un pic prea extinsă a străinilor asupra românilor. Ea se datorează în primul rând lipsei noastre de unitate şi de organizare politică puternică, asociată desigur cu curajul nostru modest. Totodată, cred că aşa se explică şi solidaritatea mult mai mare a popoarelor nordice comparativ cu aceea a popoarelor din zonele cu o climă mai blândă.

(va urma)

 

Lasă un comentariu