Mania de a ne rata oportunităţile

Aşa cum am mai subliniat şi cu alte prilejuri, în decursul sfertului de veac pe care l-am parcurs, România s-a aflat la mai multe răscruci de drum. Viaţa ne-a oferit suficiente oportunităţi, dar, din păcate, de fiecare dată am ales calea cea mai proastă, pe care ne străduim din răsputeri să nu o lăsăm din braţe. Dovadă că ţara noastră se află de multă vreme într-o direcţie greşită, cu toate că zorii unei perspective mai luminoase sunt la orizont. Cu alte cuvinte, îi vedem, îi percepem vag, dar parcă nu ne prea interesează. Venirea la conducerea statului a lui Klaus Iohannis şi recentul eşec al partidelor politice parlamentare în gestionarea ţării şi implementarea democraţiei constituie, din nou, un moment prielnic de a pune „trenul" România pe şine şi de a schimba macazul pentru destinaţia mult dorită. Evident, lucrurile nu sunt deloc simple, pentru că, aflată sub imperiul corupţiei, al dezordinii desăvârşite şi al arbitrariului, ţara însăşi este complicată, iar mijloacele şi instrumentele de remediere sunt vulnerabile sub presiunea atâtor forţe oculte. Dacă ar fi să începem o curăţenie aspră, nici n-am şti de unde să pornim pentru că nu există o câtime din organismul bolnav al societăţii româneşti necontaminată de viruşii de care aminteam. Vestea bună este că, de la o vreme încoace, Justiţia, sau o parte a ei, s-a încumetat, totuşi, să se ia de piept cu balaurul cel mare, corupţia, care le domină pe toate, şi din care derivă celelalte rele ale societăţii, încercându-se crearea unor breşe pentru curăţirea mediului de putregai. Din păcate, misiunea este atât de grea şi de dificilă întrucât carapacea acestui monstru este nu numai vastă, ci şi extrem de dură, şi foarte greu de penetrat, iar reacţia de apărare a organismului infestat este vehementă. Dislocarea este grea şi dificilă, pentru că lupta se cere dusă pe cel puţin două fronturi, dat fiind faptul că instituţiile abilitate cu această misiune, îndeosebi Justiţia şi Poliţia, dar şi celelalte sunt atinse de flagelul corupţiei, ceea ce presupune angajarea unei lupte anticorupţie şi în interiorul acestora.

La scara ţării şi a societăţii româneşti, Guvernul Cioloş ar constitui tocmai anticorpii introduşi în interiorul organismului bolnav pentru a produce acea implozie, adică distrugere din interior, a întregii construcţii şubrezite şi a acelor viruşi care cangrenează şi ţin în captivitate şi convalescenţă de atâta vreme, această societate. Aşa cum ne învaţă şi practica medicală, antidotul nu este preparat decât din aceiaşi viruşi cărora li s-a anihilat agresivitatea sau o parte a ei, dar le-a mai rămas suficientă forţă să ţină piept manifestărilor violente ale celor activi, reducându-le puterea de a mai îmbolnăvi organismul. Cu alte cuvinte, Guvernul Cioloş nu este venit de pe altă planetă şi nici căzut din cer. În consecinţă, el nu este străin de ceea ce se întâmplă la noi şi nici nu este format din alt aluat, din indivizi ieşiţi de sub un clopot de sticlă şi care n-ar fi avut nici o tangenţă cu mediul infestat. Toată speranţa noastră este că îşi cunosc rolul pe care trebuie să-l îndeplinească, cel de antidot, de demolatori ai unui sistem putred, pe ruinele căruia să zidim, treptat, dar sigur, ceea ce ne dorim de atâta vreme, o societate mai dreaptă şi mai bună, nebântuită sau stăpânită de acest flagel terminator al corupţiei. Că va reuşi sau nu acest lucru depinde în mare măsură de modul în care şi-au însuşit misiunea, dar şi de noi, toţi, de atitudinea Parlamentului, care se simte marginalizat, a partidelor aflate în convalescenţă, de societatea civilă, care, după ce a dat tonul schimbării, ar trebui să fie mai consecventă cu ea însăşi, dar şi mai responsabilă prin modul ei de acţiune.

Chiar dacă, în mod declarativ, este un guvern al Preşedintelui, acesta nu are puteri supranaturale şi nici nu poate face minuni de unul singur. Garantul unei reuşite ar trebui să fim noi, cei mulţi, care să-i oferim răgazul necesar, dar şi sprijinul în a-şi face datoria la nivelul cerinţelor impuse. Fără însă a-l ţine în palme, constatăm că unii l-au şi luat la palme, încercând să-l discrediteze şi să-l compromită înainte de a încerca să facă ceva. Organe de presă, lideri de partid, gen Băsescu, televiziuni s-au raliat în corul defăimătorilor, încercând să semene neîncrederea populaţiei în Guvernul Cioloş, în miniştrii acestuia. Mai mult decât atât, unii se străduiesc să răstălmăcească orice frază, orice declaraţie a primului ministru, în încercarea de a-l opune Parlamentului, stârnind în rândul membrilor acestuia orgolii nejustificate, amintindu-le, în mod provocator, că Parlamentul, şi nu altcineva, ar fi Puterea supremă într-o democraţie. Aşa ar trebui, numai că, din păcate, tocmai Parlamentul este cea mai decăzută şi mai hulită instituţie a democraţiei româneşti, şi aceasta nu din cauza Guvernului Cioloş sau a societăţii civile, ci a membrilor săi, care au dat ţării cel mai mare contingent de corupţi şi care nu se ridică nici pe departe la nivelul misiunii încredinţare de către alegătorii săi.

Într-adevăr, ne aflăm la o nouă răscruce, iar faptul că suntem puşi în situaţia de a ne abate de la modelul clasic al democraţiei, cu anumite corecturi, se datorează atitudinii clasei noastre politice, a partidelor, şi a Executivului, care n-au răspuns corespunzător la toate provocările societăţii pe parcursul mersului înainte. Niciuna dintre instituţiile fundamentale ale democraţiei româneşti nu şi-a făcut datoria, acesta fiind şi motivul pentru care ţara a ajuns în impas, impunându-se sub presiunea străzii, de fapt a opiniei publice, schimbarea pentru cel puţin o bucată de vreme a înaintemergătorilor, oferindu-le acestora răgaz pentru o mai bună reflecţie asupra rolului şi menirii lor.

Scoaterea politicului, pentru o bucată de vreme, din ecuaţia conducerii societăţii româneşti a stârnit unele voci, care consideră că instalarea unui guvern de tehnocraţi ar contraveni spiritului democratic, constituind o abatere gravă de la drumul democraţiei. Sugestia lor ar fi că fără partide nu se poate şi, ca atare, bune sau rele cum sunt, să le acceptăm comportamentul necondiţionat. Amintim acestor indivizi că democraţia, în accepţiunea ei, nu se traduce prin puterea partidelor, ci prin puterea poporului (demos-popor şi kratos-putere). Faptul că, între timp, lucrurile au evoluat altfel nu înseamnă că prezenţa partidelor la conducerea societăţii este bătută în cuie. Există democraţie şi fără partide, iar Elveţia, care promovează democraţia directă, prin referendumuri, este un bun exemplu în acest sens. De altfel, tot mai multe ţări care au adoptat democraţia clasică, cu sistemul parlamentar, se declară tot mai nemulţumite de rolul instituţiilor aflate pe rol: parlamente costisitoare, cu camere duble şi ineficiente (cazul României), generatoare de mari cheltuieli şi de acte de corupţie în acelaşi timp. La acestea se mai adaugă sistemul prezidenţial sau semiprezidenţial (cazul României), care constituie o altă formă ineficientă şi birocratică la vârful societăţii. În acelaşi timp, tot mai mulţi îşi îndreaptă privirea spre modelul elveţian, simplu şi direct, în care vocea poporului suveran se aude mai pregnant şi fără atâta birocraţie şi cheltuieli. De asemenea, nu trebuie pierdută din vedere nici monarhia - ca formă de guvernare, şi care, deşi iniţial respinsă din start, la noi, se pare că are din ce în ce mai mulţi adepţi. Aşadar, atenţie, clasă politică şi partide politice! Nimic şi nimeni nu este de neînlocuit pe lume. În consecinţă, revenirea cât mai grabnică pe prima scenă politică şi reluarea misiunii la cârma societăţii depinde de modul în care veţi folosi timpul avut răgaz, pentru a vă însuşi cu adevărat lecţia democraţiei. Dar şi felul în care să vă subordonaţi interesele în slujba celor mulţi, a societăţii, pentru ca România, de atâta vreme în derivă, să poată înainta şi ea pe drumul prosperităţii şi al civilizaţiei europene. Lucru pe care îl aşteptăm de prea multă vreme.

Lasă un comentariu