Cartea profesorului Vasile Adamescu nu pare deloc a unei persoane cu dizabilități! Am fost impresionată în mod deosebit de cartea „Înfruntând viața", a venerabilului nevăzător, premiat cu o foarte frumoasă statuetă la Târgu-Mureș în spectacolul caritabil „Triumful talentului", organizat de jurnalista Teodora Chira. Profesorul Vasile Adamescu nici vorbitor nu este, fiindcă ceea ce a spus a fost… tradus de un tânăr interpret. Dar nu mila, ci admirația a fost sentimentul pe care mi l-a trezit, nu doar mie. Felul în care este scrisă cartea, după cum se poate vedea, nu arată ca aparținând unei persoane cu dizabilități, dar povestea suferinței este pregnantă și deloc ascunsă în istorisirile sale. „Părinții mei, Zamfir și Voica, s-au căsătorit la începutul anilor 1940. Tatăl meu avea mâinile nu prea mari, dar aspre și pline de bătături din cauza muncilor agricole. Mama era, de asemenea, de statură mijlocie, cu părul castaniu și ochi albaștri. Știu prea puține despre ea, deoarece s-a stins prematur din viață, în urma unui banal accident. Era o iarnă grea, iar tata, fiind pe front, nu avea cine să se ducă să ia apă de la Dunăre, așa că a fost nevoită să facă acest lucru. Dunărea era înghețată, iar mama, mergând spre mijlocul apei să umple gălețile, a căzut în copcă, după ce gheața a cedat sub greutatea sa. A stat în apă ceva timp, până au venit niște oameni să o scoată, fapt pentru care a răcit tare. În urma acestei răceli, a căzut la pat, beneficiind doar de leacurile băbești pe care bunica i le-a dat. După câteva luni, tata s-a întors de pe front și a dus-o la medici, însă, fiind prea târziu, nu au mai putut-o salva. Eu semăn mai mult cu mama. M-am născut perfect sănătos, fără nicio infirmitate. După moartea mamei, asupra mea s-a abătut o mare nenorocire: pierderea totală a auzului, a văzului și a vorbirii. Toate acestea s-au petrecut în urma unei meningoencefalite. Fiind obișnuit să mă odihnesc la amiază, am adormit pe prispa casei părintești, deoarece ușa era încuiată. În acest timp, a căzut o ploaie rece de toamnă, care m-a udat din cap până-n picioare. Când s-au întors acasă de la câmp, ai mei m-au găsit ud pe prispă, aproape înțepenit. Din această cauză, am răcit zdravăn. Treceam oarecum prin ce a trecut mama. Sufeream de meningită…, nu mai puteam fi recuperat. Treptat, auzul și vederea îmi scădeau, urmând ca, în scurt timp, să îmi pierd aceste simțuri principale. Din cauză că nu auzeam, cuvintele pe care le învățasem până atunci le-am uitat. Nu am putut să le repet singur. Îmi amintesc vag că, înainte de a fi privat de principalele simțuri, am văzut tot ceea ce se petrecea în jurul meu și am auzit vocile oamenilor. Când s-au întâmplat toate acestea, aveam doi ani și ceva. După ce familia a sesizat că îmi pierdusem auzul și vederea, tata m-a dus și la spitalul «Regina Elisabeta», dar fusese în zadar. Nu mă mai puteam înțelege în niciun fel cu cei din jur. Îmi era foarte greu să mă descurc în lipsa acestor simțuri. Mintea nu mi se dezvolta, neștiind să gândesc. Mergeam prin curte, prin casă, prin grădină, și pipăiam tot ce îmi ieșea în cale, plante, copaci, animale, persoane, obiecte de mobilier, unelte, dar nu știam ce reprezintă fiecare din ele. În lipsa auzului, zgomotele puternice le simțeam datorită vibrațiilor. Simțeam când tuna, când huruiau roțile căruțelor care treceau prin fața casei, când tata tăia lemnele cu toporul sau când bătea cu ciocanul. Dar, din păcate, multe zgomote nu le puteam percepe, ciripitul păsărilor, mugetul vacilor, nechezatul cailor. Nu mergeam corect, tărăindu-mi picioarele sau mergând adeseori în patru labe, ca și animalele. Îmi amintesc că, din cauza lipsei banilor, bunica nu putea să-mi cumpere haine sau încălțăminte și mergeam mai mult desculț prin curte sau pe uliță. Bunica îmi făcea hainele de lână, bluze, pantaloni, ciorapi, iar tata, opincile din piele. Îmi amintesc de iernile grele care veneau". Întreaga carte este o istorie a bolii și suferinței crunte, care însă l-au condus către un destin împlinit, de profesor și… îndrumător…al altora, care au învățat de la el că suferința… așa ca și în cazul christianic, este adevărata cale spre împlinire și eliberare adevărată!
