Nicolae Iorga - 145 ani de la naşterea sa

Distribuie pe:

Născut la 5/17 iunie 1871 în oraşul Botoşani, dintr-o familie de intelectuali moldoveni, Nicolae Iorga a învăţat carte mai întâi în oraşul natal şi apoi în Iaşi, dând dovadă de o precocitate rar întâlnită. Din fragedă vârstă - şase, şapte ani numai -, el se <<cufunda în lectura marilor cronicari moldoveni, în ediţia lui Mihail Kogălniceanu, entuziasmându-se de trecutul glorios de luptă al poporului român>>.

Înzestrat cu o fină sensibilitate şi cu o memorie fenomenală, care curând va deveni celebră, el a acumulat un vast bagaj de bogate şi variate cunoştinţe filozofice, filologice, literare şi mai ales istorice. După terminarea cu succes a liceului, în anul 1888, fiind în vârstă doar de 17 ani, prin concurs, a ajuns student al Universităţii din Iaşi. Un an mai târziu, în toamna lui 1889, în chip cu totul excepţional şi cu înţelegerea deosebită a unora dintre profesorii săi, în frunte cu istoricul A. D. Xenopol, şi-a trecut examenul de licenţă, isprăvind astfel facultatea de litere numai într-un singur an şi, în acelaşi timp, uimind comisia <<prin cunoştinţele şi pătrunderea spiritului său>>.

După o călătorie de studii în Italia, cu care prilej a cercetat, cu mult folos, vestitele arhive din Veneţia, Padova, Vicenţa, Verona, Pisa, Florenţa, Milan, Roma şi Neapole, în anul 1890 a plecat la Paris unde obţinuse o bursă pentru L'Ecole des Hautes Etudes. Precum însuşi spune, aici s-a format ca istoric, deprinzând <<practica erudiţiei, precizia informaţiei şi folosirea metodică a documentului>>.

În capitala Franţei, Nicolae Iorga a rămas doi ani, în care timp, pe lângă strălucite studii, a găsit vreme să cerceteze bogatele biblioteci şi arhive din acest oraş şi chiar din Anglia, adunând, mai ales, informaţii privitoare la trecutul poporului român. După trecerea acestor doi ani, spre <<surprinderea profesorilor>>, el şi-a trecut examenul de diplomă cu teza Philippe de Mezieres et la croisade au XIV-e siecle, lucrare care, prin bogăţia informaţiei şi noutatea interpretării, îşi păstrează valoarea şi azi şi prin care el <<îşi câştigă nu numai titlul de elev diplomat al şcolii de înalte studii din Paris, ci ceva mai mult, aprecierea şi stima statornică şi sinceră a marilor istorici ai Apusului, în rândul cărora intra pe dreptate prin această solidă şi vastă lucrare istorică>>.

A continuat studiile tot atât de strălucit în Germania, trecând pentru scurt timp pe la Universitatea din Berlin şi apoi la Universitatea din Leipzig, <<valoros centru al studiilor istorice>>, unde preda vestitul profesor de istorie, Karl Lamprecht. Aici Nicolae Iorga şi-a trecut doctoratul cu teza: Thomas III marquis de Saluces, lucrare mult apreciată de specialişti. Şi în această ţară tânărul istoric român a cercetat cu aviditate arhivele şi bibliotecile. Arhivele din Dresda, Nurnberg, Munchen, Innsbruck şi iarăşi din Italia, au fost cu migală scormonite de el, culegând mai cu seamă materiale pentru istoria românilor, <<spre care se îndrepta tot mai mult interesul său>>.

În anul 1894, - deci la vârsta de numai 23 ani -, <<cu această bogată comoară de informaţie nouă>>, Nicolae Iorga, proaspăt doctor al Universităţii din Leipzig, s-a întors în ţară, unde, printr-un concurs universitar, rămas celebru, a fost numit profesor suplinitor la Iaşi şi în 1895, în urma unui al doilea concurs, profesor titular la catedra de istorie universală de la Universitatea din Bucureşti, pe care a ilustrat-o în chip deosebit, până în pragul morţii, deci aproape o jumătate de veac.

Începând din aceşti ani şi mai cu seamă din anul 1897, când a fost ales la Academie, ca membru corespondent, activitatea <<extrem de variată şi multilaterală>> a lui Nicolae Iorga s-a desfăşurat <<debordantă, cantitativ şi calitativ>>, uimind pe <<contemporani şi nu mai puţin generaţiile de după aceea>>. A fost în tot timpul preocupat să cunoască şi să înfăţişeze întreaga viaţă a omenirii, toate epocile istorice, toate popoarele, culturile, şi de aceea <<niciun domeniu al activităţii omeneşti din trecut şi până în vremea sa n-a rămas în afara curiozităţii şi interesului lui scrutător>>.

Nicolae Iorga s-a voit <<totdeauna profesor şi, în opinia publică a vremii sale a fost considerat, mai mult ca oricare altul, - profesor>>. Cariera profesorală constituia pentru el <<adevăratul temei al creaţiei sale ştiinţifice, în toate domeniile, veritabila sa forţă şi izvorul nesecat al prestigiului său>>.

În afară de Facultatea de litere a Universităţii din Bucureşti, el a ţinut cursuri şi la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, la Şcoala superioară de Război, la Aşezămintele sale culturale de la Vălenii de Munte, la Sorbona şi la alte universităţi şi înalte instituţii de cultură de peste hotare.

Nicolae Iorga a fost <<profesorul entuziast şi neobosit, răspânditor de iniţiative, realizator, ca nimeni altul, al unei vaste şi profunde opere istoriografice, în care se reflectă toate epocile istoriei universale şi mai ales cele ale istoriei naţionale>>. Cursurile sale erau <<pline de noutate ştiinţifică şi de originalitate în interpretare>>, iar temele tratate <<se încadrau în problemele contemporaneităţii, deoarece el era convins că înţelegerea trecutului este cu neputinţă fără înţelegerea prezentului>>.

Activitatea lui istorică <<a îmbrăţişat cel mai cuprinzător orizont al generaţiei sale: de la problemele de amănunt până la vastele sinteze de istorie universală... Nicio ţară şi niciun popor din Europa n-au fost ocolite de mintea lui iscoditoare. Unora le-a consacrat lucrări mai întinse, istorii naţionale: Franţei, Italiei, Angliei, Austriei, Rusiei, Poloniei, Albaniei, Imperiului otoman. Multora, studii şi articole speciale, din domeniul istoriei sau culturii în general. Puterea sa de cuprindere s-a întins chiar şi asupra unor popoare şi ţări din America, Asia şi Africa. Preocuparea sa de căpetenie a fost mereu aceea de a stabili raporturi noi între aspectele vieţii omeneşti, pe de o parte, şi instituţiile generate de dezvoltarea societăţii, pe de altă parte>>.

Mai presus de toate, Nicolae Iorga rămâne însă un <<istoric al poporului român, al vieţii noastre naţionale, al civilizaţiei, al literaturii şi artelor române, depăşind, prin amploarea şi adâncimea studiilor sale, tot ce realizaseră, înaintea lui, în acest domeniu: B. P. Haşdeu, A. D. Xenopol şi D. Onciul>>. Sunt <<foarte puţine probleme în istoria României, din timpurile străvechi până în vremurile noastre şi mai ales din timpul lungului nostru ev mediu, în care să nu ai a ţine seama - pentru a o îmbrăţişa, a porni de la ea, sau a o combate - de opinia lui sau cel puţin pe care să le poţi trata fără a folosi izvoare publicate de el>>. Căci, cum se ştie, nimeni altul în România nu a depăşit până acum numărul de acte şi documente, privind istoria patriei, culese de el din ţară şi de peste hotare şi apoi publicate, ceea ce vădeşte pasiunea cercetătorului şi uriaşa putere de documentare a istoricului.

În afară de aceasta, Nicolae Iorga a dat la iveală şi <<cele mai multe studii de detaliu şi de sinteză cu privire la istoria românilor>>. Menţionând aici cele trei sinteze ale sale asupra trecutului poporului român: Geschichte des rumanischen Volkes in Rahmen seiner Staatsbildungen, I-II, Gotha, 1905; Histoire des Roumains et de leur civilisation, Paris, 1920 şi Istoria Românilor, I-X (în 11 cărţi), Bucureşti 1936-1939, amintim încă faptul că în multe din studiile şi articolele sale şi uneori chiar în monografii speciale înfăţişează istoria: armatei, a Bisericii, a relaţiilor agrare, a meşteşugurilor, a industriei şi comerţului, a învăţământului, a presei şi a artei din România. Încât, precum observa George Călinescu, <<nu este cu putinţă să-ţi alegi un domeniu oricât de îngust şi umbrit din istoria română, fără să constaţi că Nicolae Iorga a trecut pe acolo şi a tratat tema în fundamentul ei>>. Aici, în <<multe privinţe a fost un pionier, în numeroase altele un continuator, la o treaptă superioară, al înaintaşilor: Kogălniceanu, Bălcescu, Laurian, Papiu Ilarian, Codrescu, Haşdeu, Xenopol, ori al contemporanilor pe care i-a supravieţuit, Onciul, Bogdan, etc.>>.

În sintezele sale asupra istoriei românilor şi în multe altele din studiile sale, Nicolae Iorga a stăruit asupra <<continuităţii romanităţii populare pe teritoriul de azi al României şi asupra coexistenţei populaţiei daco-romane cu neamurile migratoare>>. În acelaşi timp, trebuie subliniat şi efortul său <<de încadrare a fenomenului istoric românesc în istoria universală>>. El <<socotea aceasta ca o datorie patriotică faţă de poporul român. Vastele sale cunoştinţe, puterea de pătrundere şi de cuprindere a unui orizont istoric atât de întins asigurau realizarea maximă a acestei strădanii. În felul acesta, istoria patriei apare într-o nouă lumină, capătă o nouă semnificaţie, iar contribuţia românească la istoria universală apare reliefată în adevărata sa valoare>>, ceea ce constituie unul din marile sale merite.

Prin toate acestea, Nicolae Iorga <<a dat un nou avânt cunoştinţelor noastre istorice şi le-a mânat mai departe prin o îndrăzneaţă revoluţie de ordin filozofico-istoric>>, iar prin <<viziunea clară a spiritului său a înviat trecutul>>. Puterea sa <<de a crea din rămăşiţele de viaţă care au fost, rămâne neîntrecută. El a desfundat drumuri noi în tărâmuri neumblate de alţii înaintea sa. Făclia geniului său a luminat în întunericul celor mai obscure epoci ale istoriei române>>. De aceea, de multe ori, în faţa <<chestiunilor celor mai grele şi a problemelor celor mai controversate găsim ipotezele sale cele mai ingenioase şi concluziile savante ale geniului său creator>>.

Nicolae Iorga n-a fost însă numai istoric, ci, în întreaga sa activitate în ogorul culturii româneşti, s-a manifestat şi ca poet, dramaturg, orator, memorialist, portretist, polemist, şi, mai ales, ca istoric al literaturii noastre, critic şi îndrumător literar, fiind unul dintre principalii doctrinari ai Sămănătorismului, curentul literar ivit la noi după anul 1900. A fost chiar şi <<gazetar>>, fundând şi conducând mai multe periodice româneşti, ca: <<Neamul românesc>>, <<Neamul românesc literar>>, <<Neamul românesc pentru popor>>, <<Floarea darurilor>>, <<Sămănătorul>>, <<Drum drept>>, <<Cuget clar>>, <<Bulletin de la Section historique de l'Academie Roumaine>>, <<Revue historique du Sud-Est europeen>>, <<Revista istorică>> ş.a.

Pentru ca istoria şi cultura românească să poată fi mai bine cunoscute în ţară şi peste hotare, în afară de Universitatea populară de la Vălenii Munte, a înfiinţat şi Institutul Sud-Est european, Şcoala română din Franţa de la Fontenay-aux-Roses, Şcoala română din Roma, Casa română din Veneţia, Institutul român de arheologie de la Santi-Quaranta (Albania), Institutul român de studii bizantine, Institutul de istorie universală Bucureşti, Comisiunea istorică a României, ş. a.

Nicolae Iorga, <<a fost românul care a câştigat, după ştiinţa şi opera lui, o întinsă şi înaltă recunoaştere din partea lumii ştiinţifice mondiale pentru sine şi pentru poporul său>>. Vasta sa operă tipărită - peste 15.000 de titluri - precum şi valoarea ei ştiinţifică, au făcut ca el să fie proclamat doctor honoris causa de numeroase universităţi din lume şi să fie ales membru a multe academii, institute şi societăţi ştiinţifice străine. Aceasta era cinstirea muncii sale, cinstire care se revărsa însă şi asupra poporului din sânul căruia ieşise. Pentru meritele pe care, printr-o intensă şi variată activitate de mai bine de 50 de ani, şi le-a câştigat în ogorul culturii româneşti, urmaşii l-au cinstit aşa cum se cuvine.

S-a hotărât la un moment dat ca Institutul de istorie din Bucureşti al Academiei Române să se numească <<Nicolae Iorga>>, iar în locuinţa sa, din Vălenii de Munte a luat fiinţă o Casă memorială.

Teatrul Naţional <<I. L. Caragiale>> din Bucureşti, <<încadrându-se organic în acţiunea de reprezentare a valorilor autentice ale dramaturgie: naţionale>>, a pus în scenă piesa Doamna lui Ieremia, care <<reprezintă cel mai complet, pe tărâm dramaturgic, talentul marelui dispărut>>. În preajma şi în ziua împlinirii celor 25 de ani de la moartea sa, multe din ziarele şi revistele româneşti au închinat marelui savant pagini întregi, cuprinzând articole comemorative, iar în Editura pentru Literatură au apărut două volume de Pagini alese, din opera lui, al căror cuprins <<înmănunchează fragmente autobiografice, portrete ale unor personalităţi ale culturii româneşti şi universale, evocări istorice, însemnări cotidiene şi pagini peisagistice>>.

Nicolae Iorga a fost şi istoric al Bisericii Ortodoxe Române. În afară de aceasta, între anii 1925 şi 1940, el a făcut parte din adunările noastre bisericeşti, - fiind neîntrerupt ales membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureştilor - iar studii de ale sale au apărut şi în paginile acestei reviste.

Savantul, istoricul literar, criticul, profesorul, conferenţiarul, animatorul, deputatul, demnitarul au fost una şi aceeaşi persoană care a pus o pasiune ieşită din comun pentru a face să triumfe principiile sale fără de care nu vedea posibilă aşezarea unei societăţi pe bazele ei trainice şi reale. A fost deci de o consecvenţă fără fisură atunci când a susţinut că la baza oricărei politici, a oricărei credinţe trebuie să stea dragostea necondiţionată de popor, de clasele producătoare, pentru el ţărănimea, cultul tradiţiei şi deci privirea circumspectă şi mai târziu respingerea, necondiţionată, a tuturor <<înnoirilor pripite>> ce nu făceau corp comun cu societatea românească, nu răspundeau unei necesităţi stringente şi nu se dezvoltau din structurile specifice ale istoriei noastre. Era adeptul unei organicităţi stricte a vieţii sociale pe toate planurile, susţinând aşezarea existenţei sub semnul muncii, acţiunii folositoare obştei, naţiunii.

Fiecare act al individului era privit şi apreciat prin sensul moral şi eficienţa socială. Concepţia sa asupra lumii era una de natură etică, iar filozofia sa nu avea un caracter abstract şi speculativ, ci unul concret care căpăta un sens practic, aplicat realităţii prin care el înţelegea deopotrivă trecutul şi prezentul. Mărturisea în 1932 această trăsătură a modului său de a gândi: <<Optimism şi pesimism sunt vorbe cu care se joacă filozofii. Eu nici n-am fost, nici nu sunt şi nici n-am de gând să fiu unul din mulţii filozofi, economişti şi financiari ai poporului român>> (Optimism moral, în Sfaturi pe întunerec, vol. I, p. 53). De altfel, acesta este un laitmotiv al operei sale. Biograful lui Iorga, pe măsură ce îi urmăreşte viaţa, observă că, în fond, obiectivul cercetării sale se îndreaptă către ideile operei, pentru că istoricul nu a întreprins nimic care să nu fie o rezultantă a lor: diferită era doar forma de exprimare.

Iorga nu a scris numai pagini dedicate istoriei, el a fost un făuritor de istorie. Multe dintre capitolele istoriei noastre contemporane au fost scrise şi cu participarea lui nemijlocită, biografia lui confundându-se cu aceea a ţării.

El trăia şi înţelegea lumea nu pentru sine, ci în numele unui ideal, al unei cauze în care era implicat cu toată fiinţa. Aşa se explică de ce din memoriile, însemnările, notele sale de drum, adică din paginile care privesc direct persoana sa, lipsesc — sau sunt extrem de rare — amănuntele vieţii de fiecare zi, detalii cu privire la relaţiile sale materiale cu cei din jur, indicaţii cu privire la preţuri, îmbrăcăminte, obiecte, elemente de confort etc. Numai în autobiografia <<O viaţă de om>>, când încearcă să răspundă unor atacuri de-a dreptul infame şi calomnioase, el ne dă câteva lămuriri despre împrejurările concrete în care şi-a redactat operele, despre sărăcia anilor tinereţii. Dar, în general, aceste aspecte nu-l mai interesau şi nu-l mai sensibilizau decât în măsura în care au lăsat urme asupra fiinţei lui, într-atât era de absorbit de urmărirea propriilor convingeri, pe care fiecare acţiune a sa le pune în evidenţă. Memoria lui era o memorie socială, o memorie a ideilor, o memorie morală.

Pentru tot ce a gândit şi a scris Nicolae Iorga, slujind poporul român şi cultura românească, — la împlinirea a 145 de ani de la naşterea sa, se cuvine să-l cinstim pe marele cărturar aşa cum se cuvine. Cu acest prilej, trebuie să subliniem importanţa operei sale şi profundul patriotism de care a fost însufleţit în uriaşa sa activitate de om de ştiinţă şi de cercetător al istoriei poporului român şi al istoriei universale.

După cuvântul acad. prof. Constantin Daicoviciu, <<pentru noi şi pentru cei care o să vină după noi, N. Iorga n-a murit. El trăieşte în amintirea şi cinstirea noastră a tuturora>>.

Într-adevăr, el va trăi de-a pururi şi va vorbi generaţiilor viitoare prin zecile de mii de pagini pe care le-a scris şi prin jertfa sa supremă pentru apărarea libertăţii şi a drepturilor poporului său la o viaţă liberă. Prin contribuţia sa deosebită la dezvoltarea istoriografiei româneşti şi universale, prin participarea sa masivă la viaţa culturală şi socială a ţării noastre, prin dragostea caldă pe care a nutrit-o faţă de patria şi poporul din care a ieşit şi prin prestigiul creat acestora în străinătate, numele său va rămâne înscris la loc de cinste nu numai în istoria poporului român, ci şi în istoria culturii universale.

Lasă un comentariu