Dacă Einstein cândva afirma, cu ştiuta-i înţelepciune, că „Adevărata măsură a inteligenţei nu este cunoaşterea, ci imaginaţia", nu am putea spune că poetului Dumitru D. Silitră, care foloseşte aceste cuvinte, drept moto la cartea lui de poezie - „Ieşirea din cântec", îi lipseşte tocmai amintita invocată imaginaţie în alcătuirea poetică.
„Cioplind în cuvinte/ literă cu literă/ până la lacrima cuvântului", poetul cântă acea aparte, creatoare stare privind „Ieşirea din cântec": „Ies din cântec,/ pană albastră,/ aripă,// ies din cântec,/ pasăre pe creangă, înflorită,/ zbor;// ies din cântec,/ ciripit de petală de floare, culoare;// ies din cântec tril pe picuri de ploaie, lumină;// ies din cântec/ pană,/ pasăre,/ ciripit tril;// ies din cântec,/ aripă-zbor,/ culoare/ lumină".
La Dumitru D. Silitră, dimineţile se-ntorc „mai vinovate ca nicicând", dar ca armonizare a unor spaţii poetice diferite ale neliniştitelor stări în densităţile realelor trăiri lirice cu alternări ale puterii interioare a cuvântului: „Din urmă de potcoavă/ răsare copacul invizibil,/ cu frunze invizibile, / aici vin păsările neouate/ să-şi odihnească zborul/ şi să-şi legene cântecul,/ umbra copacului invizibil,/ cu frunze invizibile/ cuprinde foşnetul/ cu braţele vântului/ stârnit de o floare". („Copacul invizibil"); „Suntem două aşteptări/ într-o haltă/ unde trenul destinului/ opreşte facultativ,/ ştiu,/ dacă am fi două continente,/ tot ne-am întâlni,/ ne-am vedea,/ ne-am vorbi". („Ştiu").
La Dumitru D. Silitră, gutuia din grădina bunicii, nu-i un fruct obişnuit şi banal, ci-i luna, în viziunea inventivă a autorului, iar identitatea poetică, uneori de o aparte straneitate lirică a trăirilor în acel personal registru imaginar, surprinde prin forţa versului: „Pe trunchiul unui mesteacăn/ îţi scriu numele/ cu unghia degetului arătător,/ îţi scriu numele,/ alerg la un alt trunchi de mesteacăn/ şi-ţi scriu numele/ cu unghia degetului arătător,/ şi tot aşa,/ alerg de la un mesteacăn la altul/ şi-ţi scriu numele/ cu unghia degetului arătător,/ pe o pădure de mesteceni/ îţi scriu numele/ cu unghia degetului arătător,/ însângerat deget arătător,/ însângerată pădure,/ flacără de iubire/ numele tău." („Îţi scriu numele"). Pentru Dumitru D. Silitră, iubirea, ca sentiment, înseamnă acea intensitate a trăirii, o trăire nu după modele străine, confecţionate la ordinea zilei, ci o trăire spunând nu insolenţei, teribilismului, obrăzniciei, nu sexualităţii, nu bravadei, nu erotismului deşănţat.
Când soarele-i „intră pe fereastră ca un infractor recidivist", poetul se acoperă cu acea toamnă târzie a viziunii creatoare: „Mă scutur de ploi,/ de frunze,/ de păsări mă scutur/ şi migrez cocor/ în toamna mea târzie,/ de sus,/ prin ţipăt/ şi oglindă de nor/ privesc în urmă/ cu tristeţe,/ gândul de întoarcere/ mă duce în primăveri,/ de parcă/ totul a fost ieri,/ de păsări mă scutur,/ de frunze,/ mă scutur de ploi." („În toamna mea târzie").
Chiar dacă la Dumitru D. Silitră „Se-ntorc dimineţile/ mai vinovate ca nicicând,/ se-ntorc cu câini vagabonzi,/ cu boschetari zgribuliţi,/ cu precupeţi de ocazie,/ care vând la colţuri de străzi/ flori,/ furate peste noapte,/ se-ntorc dimineţile/ se-ntorc,/ recunoscându-şi vina/ zilelor de mâine". („Se-ntorc dimineţile"), intuind un fel de ameninţare a unui posibil crepuscul al sensurilor tainice, trecerea imaginaţiei spre acel „autoportret", un fel de original crez poetic, confirmând acea sensibilitate, acea vocaţie aparte: „Desprind/ stâncă,/ rostogolesc/ piatră/ izvorăsc/ pârâu,/ răsar/ copac,/ stârnesc/ vânt,/ provoc/ ploaie,/ biciuiesc/ fulger,/ toate -/ stâncă,/ piatră,/ pârâu,/ copac,/ vânt,/ ploaie,/ fulger,/ toate/ - eu,/ fiul/ lui/ Dumnezeu" („Eu").
În poezia lui Dumitru D. Silitră, fiinţa umană, fragilă, în prim-plan aşezată, uneori, parcă mereu aflată sub presiunea sensurilor tainice şi a timpului, într-un fel de cădere generatoare de imagine, rând pe rând zbaterea ei este transferată apei, pietrei, aerului: „Fundul râului secat,/ un vas din antichitate, spart,/ timpul trece/ peste podul ştirbit,/ fără să privească-n urmă,/ o amintire albastră/ şerpuieşte ochiul verde al pietrelor,/ coborâte în tăcere,/ martor al acestor locuri,/ tălpile mele scăldate/ şi cicatricea de pe umărul/ de unde şi-a luat zborul copilăria." („O amintire albastră").
Cartea de poezie „Ieşirea din cântec", a lui Dumitru D. Silitră, constituie, în totalitatea ei, o dovadă a semnificaţiilor mesajului într-o asamblare caleidoscopică a semnificaţiilor, adesea purtând şi acel pigment ironic, în contextul unei cu folos, chemare lirică, cu har dumnezeiesc, cu surprinzătoare investiţii poetice afective: „Ridic privirea/ în înaltul gândului,/ albastră tăcere,/ soare răsărit/ sub semnul crucii,/ braţele le ridic,/ în înaltul gândului,/ galbenă lumină,/ lună răsărită,/ sub semnul crucii/ ridic privirea,/ îngenunchind/ o rugă,/ albastră tăcere,/ galbenă lumină,/ soare şi lună,/ în înaltul gândului/ sub semnul crucii". („Sub semnul crucii").
Dumitru D. Silitră, într-adevăr, o spuneam şi altădată, este un inspirat poet, un hărăzit născocitor de metafore!
