După ce au gustat din fructul care, sperau ei, le va da înțelepciunea, Adam și Eva s-au ascuns unul de altul și de Dumnezeu. Însă Dumnezeu a venit să-i caute. Ca un părinte bun și grijuliu față de copiii săi, a încercat să afle de la ei ce s-a întâmplat, să-i ajute să spună adevărul, pentru ca, odată ce și-au recunoscut fapta, să-i poată ierta. Însă, din păcate, omul n-a fost în stare să-și asume responsabilitatea pentru ce a făcut. Dumnezeu le-a dat ocazia să-și mărturisească greșeala și ei i-au dat cu piciorul - au refuzat să își recunoască vina. Adam a dat vina pe Eva, iar Eva pe șarpe. Iar, cum pe Eva i-o dăduse chiar Dumnezeu lui Adam, și, în mintea lor, pe șarpe tot Dumnezeu îl făcuse, iată că, până la urmă, cel vinovat era... Dumnezeu.
Să fi zis Adam (Părintele Rafail Noica - conferință - Alba Iulia, noiembrie 2006): „Am mâncat, Doamne, iartă-mă! Și femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, din pricina mea, și ea a păcătuit". Și-ar fi asumat și păcatul lui, și-al Evei; Dumnezeu i-ar fi iertat, și ar fi rămas în continuare în Rai." Poate Dumnezeu ar fi restaurat prietenia cumva.
Dacă noi am fi fost judecătorii, jurații și călăul, am fi dat verdictul de vinovat, și i-am fi făcut una cu pământul pe amândoi. Dar Dumnezeu manifestă dragoste, dincolo de capacitatea noastră de a înțelege, și nu i-a anihilat pe Adam și pe Eva.
De vom lua seama la viața noastră de zi cu zi, vom vedea că în noi, toți, mai mult sau mai puțin, există pornirea nu doar să păcătuim, ci să ne simțim nevinovați, să nu avem mustrări de conștiință, și de multe ori păcătuind, să credem chiar că săvârșim o lucrare bineplăcută lui Dumnezeu. Dumnezeu, însă, ne va da să înțelegem, într-o zi, că în toată viața a alergat după noi, rugându-ne să ne pocăim, ca să ne ierte, să ne izbăvească, să ne mântuiască, iar noi ne-am arătat necredincioși și răzvrătiți.
