Ideea unității noastre naționale a existat de-a lungul secolelor în conștiința poporului român, manifestându-se prin limba vorbităși civilizația comună atât la oamenii plugurilor, ori la ciobanii cutreierători ai întregului teritoriu românesc, cât și la meșteșugari, muncitori, negustori, cărturari, oameni politici și oșteni. Trebuie subliniat faptul că ideea de unitate națională n-a fost numai a unei provincii, ori a unei singure categorii sau clase sociale, ci a tuturor provinciilor noastre, a tuturor inimilor românești, care, oricâte săbii i-au stat împotrivă, s-au căutat și s-au chemat necontenit până la totala lor contopire. La baza conștiinței unității noastre etnice, a stăpânirii prin limbăși cultură a întregului teritoriu de la izvoarele Tisei, trecând peste Carpați și până la Marea cea Mare, s-a aflat permanenta identificare a poporului român cu moștenirea sa fundamentală, DACIA, continuitatea neîntreruptă a aceluiași popor, cu același grai, cu aceleași forme de viațăși cu folosirea în comun a tuturor creațiilor sale culturale, artistice și științifice.
Astfel, încă din 1536 Nicolaus Olahus afirma, în opera „Hungaria" ideea unității de neam, de origine și de limbă a românilor din Muntenia, Moldova și Transilvania, spunând: „Moldovenii au aceeași limbă, obiceiuri și religie ca și muntenii... Limba lor și a celorlalți valahi a fost cândva romană, ca unii ce sunt colonii de romani." Referitor la Transilvania, el conchide: „Monede romane se găsesc multe în acest loc și ele constituie un neîndoielnic semn al vechimii stăpânirii romane prin părțile acestea".
Puțin mai târziu, Grigore Ureche era de părere că „Rumânii câți se află lăcuitori în Țara Ungureascăși la Ardeal și la Maramoroșu, de la un loc sântu cu moldovenii și toți de la Râm se trag". Preocupat fiind de unitatea neamului său, Grigore Ureche vorbește și despre vecinii Moldovei, făcând o distincție netă între Țara Ungurească de Jos, adică Ungaria propriu-zisă, locuită de unguri, și Ardealul de Sus, cu români peste tot locul.
În spiritul unei tradiții începute de Olahus de a informa străinătatea despre Țările Române, Miron Costin redacteazăși el lucrări în care explică originea romanică a limbii și poporului român, demonstrând unitatea sa etnică. El formulează această idee astfel: Cea mai strălucită dovadăa acestui popor, de unde se trage, este limba lui, care este adevărată latină". La o concluzie asemănătoare a ajuns și Dimitrie Cantemir care afirma: „Romanii sunt moșii și strămoșii noștri, a moldovenilor, a muntenilor și a ardelenilor și a tuturor unde se află a românilor... și limba cea părintească nebiruit martor ne este."
Trecând peste veacuri, ideile de unitate, latinitate și continuitate a poporului român în spațiul dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră au constituit probleme majore care au preocupat pe cărturarii vremii. Petru Maior se întreba la începutul secolului al XIX-lea:
„Cine oare avea dreptul să stăpânească în tihnă Transilvania, dacă nu cei care aveau o origine nobilă, latinăși care au trăit pe aceste pământuri neîntrerupt 18 veacuri
de-a rândul?" Răspunsul este foarte clar, dacă ne gândim că peste tot locul în aceste teritorii vestigiile arheologice vorbesc despre existența unei populații de aceeași origine cu cea de peste Carpați, care a locuit aici neîntrerupt și a fost majoritară dintotdeauna în Transilvania. De aceea, ideea unirii tuturor românilor într-un singur stat, liber și independent, a fost întotdeauna problema nr. 1, ea rămânând nerezolvată, decât parțial, până la 1 Decembrie 1918.
