Între virtuţile morale care privesc raporturile noastre faţă de semeni şi faţă de noi înşine se numără şi virtutea smereniei. Virtutea smereniei e puţin cunoscută de creştini şi mai puţin practicată. Cu toate acestea ea e una dintre virtuţile fundamentale ale vieţii şi trăirii creştineşti, fiindcă fără de ea creştinismul e mai mult cu numele, nu e un creştinism adevărat. Putem zice că virtutea smereniei e acea însuşire care, făcându-ne să ne cunoaştem pe noi înşine, ne determină să ne cunoaştem după adevărata noastră valoare. Ea are o îndoită temelie: adevărul, care ne mână să ne cunoaştem aşa cum suntem în realitate şi dreptatea care ne îndeamnă să ne considerăm, să ne socotim în conformitate cu această cunoaştere.
Smerenia e o virtute cerească şi sfântă, ea e la temelia tuturor celorlalte virtuţi şi izvorul oricărui har ceresc. Ea stă la temelia edificiului vieţii noastre spirituale. Fericitul Augustin zice că dacă vrei să fi mare şi să-ţi înalţi un edificiu măreţ de virtuţi, cugetă mai întâi ca să-ţi faci o temelie solidă pentru acest edificiu prin virtutea smereniei. Smerenia e păzitoarea şi temelia tuturor virtuţilor, fiindcă cu ea toate virtuţile devin mai adânci şi mai desăvârşite. Credinţa care are la temelia ei virtutea smereniei e o credinţă mai hotărâtă, mai pregătită, mai luminată. Nădejdea trebuie să aibă şi ea ca temelie smerenia care ne arată că toate bunurile cereşti pe care le nădăjduim sunt mai presus de puterile noastre şi că fără ajutorul cel atotputernic al harului ceresc nu le putem câştiga. Răbdarea nu se poate împlini numai atunci când ştim să primim umilinţele de tot felul şi să le suportăm. Cu smerenia vom avea toate celelalte virtuţi, fără ea, chiar dacă le vom avea pe toate, nu vom avea nici una.
Mântuitorul spre a ne face să înţelegem bine că această virtute e cea mai preţioasă şi cea mai frumoasă dintre toate virtuţile, începe „Fericirile" cu smerenia când zice: ,,Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor" (Matei 5,3). Fericitul Augustin zice că „cei săraci cu duhul" sunt cei smeriţi. Smerenia e o virtute iubită de Mântuitorul prin care vrea să fie imitat de cei care vor să-L urmeze, când zice: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre" (Matei 11,29).
Mântuitorul tot despre smerenie vorbeşte când zice: „Dar între voi să nu fie astfel: ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai mic, şi căpetenia ca acela care slujeşte" (Luca 22,26). Smerenia e adevăr, de aceea a zis Domnul că dacă vom şti deosebi ceea ce e de valoare de ceea ce e josnic, adică ceea ce e a lui Dumnezeu de ceea ce e al nostru, vom fi asemenea gurii Sale, care nu zice decât adevărul: „Dacă tu vei osebi lucrul de preţ de cel fără de preţ, vei fi ca gura mea..." (Ieremia 15,19).
Nobleţea, bogăţiile pe care le avem, talentul cu care suntem înzestraţi, iscusinţa şi toate celelalte daruri ale naturii ne sunt o haină care acoperă trupul unui cerşetor, fiindcă Sf. Pavel în epistola I către Corinteni ne zice fiecăruia dintre noi: ,,Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?" (4,7). Ce avem noi care să nu fie darul lui Dumnezeu pe care ni-l poate lua atunci când voieşte?
Smeritul nu se încrede în puterile lui proprii, având mereu în minte şi-n inimă cuvintele Psalmistului: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte" (Ps. 126,1). E smerit acela care face şi ceea ce e respingător, ceea ce alţii nu vor să facă. Omul smerit e bucuros atunci când alţii îi cunosc defectele şi lipsurile şi nu se supără dacă unii îl întrec fie prin bogăţia lor, fie prin iscusinţa lor, sau chiar prin virtutea lor. Un sfânt era atât de mult pătruns de virtutea aceasta a smereniei încât când intra într-un oraş se punea în genunchi şi ruga pe Dumnezeu să nu pedepsească oraşul din cauza păcatelor lui. E smerit acela care ascultă de părinţii şi de mai marii lui, pildă având pe Mântuitorul care s-a făcut ascultător până la moartea crucii. Viaţa e o luptă pe care trebuie s-o câştigăm. E smerit acela care acceptă şi primeşte cu bucurie sfaturile şi îndrumările altora şi le urmează în lucrarea lui, e smerit acela care iubeşte cu o adevărată iubire pe cei mai jos decât el sau pe cei care îi sunt supuşi. Nu e oare adevărat că un pic de smerenie dacă am avea fiecare în sufletele noastre am face viaţa mai frumoasă, iar viaţa familială mai dulce şi mai plăcută?
Am arătat că Mântuitorul ne învaţă de la El să fim blânzi şi smeriţi cu inima. Omul smerit cunoaşte pe Dumnezeu ca ziditor şi răscumpărător al său, ca părinte de la care a primit tot binele, multe şi mari daruri, chiar şi atunci când nu le-a meritat. Recunoaşte că abătându-se de pe calea dreptăţii a alunecat în multe păcate şi fărădelegi. Recunoaşte că ar fi vrednic de pedepse, dar bunătatea lui Dumnezeu l-a chemat la pocăinţă. De aceea se sileşte să răspundă acestei chemări, se smereşte cu cât ştie că a păcătuit mai mult. Smerenia e drumul cel drept şi sigur pe care dacă vei umbla nu vei greşi. Cel smerit se bucură de pacea inimii care e binele cel mai mare pe care îl poate avea omul pe pământ. Din smerenie izvorăşte pacea, bucuria şi fericirea. Cel smerit va avea pururea înaintea ochilor cuvintele Sf. Pavel din epistola a II-a către Corinteni: „ ... mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos" (12, 9).
Smerenia a fost şi este trăsătura de căpetenie în viaţa ortodoxă. Toate virtuţile sunt în atenţia oamenilor duhovniceşti, dar cea care i-a preocupat cel mai mult pe toţi, fără excepţie, a fost întotdeauna smerenia. Aceasta e virtutea sfinţilor. E dovada bunei aşezări sufleteşti. E semnul celei mai înalte lucidităţi. E cântarul înţelepciunii. Rezultă, aşadar, din cele prezentate aici că smerenia rămâne o virtute de căpătâi în viaţa fiecărui creştin, şi este o virtute esenţială în ansamblul întregii vieţi religioase.
