„Cu glas tare"...

A întrebat cineva dacă Părintele Arsenie Boca este de pe pământ sau din cer și i s-a răspuns: E de pe pământ, dar are cerul în el! Așa îi simt pe înaintemergători, ostenitori întru binele românesc, pământeni, dar cu cerul în ei. Mai ales pe cei învestiți de timp, istorie și Dumnezeu să fie înfăptuitorii Marii Uniri. Au vrut

până-n străfunduri să vadă, găsindu-și armonia cu ei înșiși prin faptul că știau ce le aparține, care le este rostul și dacă își pot întrupa visul prin care cei buni de cei răi se aleg. Reflecția lui H. Bernea despre oamenii mari îi cuprinde în generozitatea ei: Participă la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea.

Știau, precum Timotei Cipariu, că sclavia e mai rea decât moartea, că zilele de bucurie ale Transilvaniei au fost mai rare „decât peana de corb alb". Feriți de „amăgitură", știau ce este calea jertfelor, a biruințelor și a morții, având conștiința că România nu poate fi întreagă fără Ardeal, că România nu poate fi mare fără jertfe, că rolul ei pe lume trebuie înmiit prin drum drept, precum drept e lemnul pe care a fost răstignit Iisus. Pentru ei Țara era „avuția nejefuită", moștenirea ce „nu trebuia prin nimic știrbită", steagul care nu se predă nicicând. Spunea Nicolae Iorga că atunci când e mai greu și steagul e amenințat cu înfrângerea, pânza lui se înfășoară în dreptul inimii, rodind a „curăție"; în dreptul inimii și în fierbintele minții: „Și de aceea spusa voastră era sfântă și frumoasă / Căci din minți era gândită, căci din inimi era scoasă."

Ei sunt cei care cuvântă. Ei, stol ceresc în nemărginirea Câmpiei Libertății, locul în care „Cipariu Timotei e la cuvânt", din vorbele lui bune săturându-se „vreo patruzeci de sate"; arătându-se Țara. Acolo unde Duhul era ziditor, - imaginea apare în Imnul lui Mihai Viteazul de Ioan Alexandru - țara trecând în veșnicie, unghiul acesta de temei trebuia spus răspicat , tot pentru veșnicie. Într-un editorial din „Glasul Bucovinei" din 12 octombrie 1918, Sextil Pușcariu scria că drepturile românilor din Bucovina trebuie spuse „cu glas tare". Cu glas tare erau rostite versurile lui George Coșbuc din „Cântece de vitejie": Pentru lege, pentru limbă/ Noi cu gura prindem foc: Numai vântul se tot schimbă/ Însă munții stau pe loc.

Cu glas tare erau rostite crezuri, jurăminte, testamente.

Recitesc cartea Tatianei Niculescu Bran, „Regina Maria - Ultima dorință", uimit fiind de forța credinței, acțiunii, adevărului și cuvântului Reginei; de glasul ei tare, glasul de „ostaș" ce știa că nu e vremea să ezităm sau să încercăm experiențe, e vremea pentru acțiune, „acțiune fără ocolișuri, clară, hotărâtă", căci „orice ezitare și lipsă de vlagă pun în primejdie țara". Cu glas tare își mărturisea Regina încrederea în Bine, Dreptate, Dumnezeu, Dragoste și Milă: „Iubirea mea pentru această țară, pe care am făcut-o a mea prin lacrimi și suspine, a ajuns pentru mine ca o religie. Mă simt legată de ea prin lanțuri de oțel, legată prin inimă, prin creier și prin sânge (...) Și de își va aminti cineva de mine pe pământ, o, Doamne, să mă vadă cu un zâmbet pe buze, cu un dar în mână și cu lumina credinței în ochi, acea credință care mută munții din loc."

Cu glas tare se cer rememorate orele astrale ale istoriei noastre.

A reface glasul acela, în alte tonuri, mai mult din complezență, e umilitor. A te retrage din demnitatea lui, a-l șopti, doar, uneori pe furiș, cu o jumătate de gură și chiar cu frică, e totuna cu persiflarea neghioabă a lucrurilor sfinte. De la sublim până la banalizarea lui nu-i decât un pas. Neliniștea îmi vine din faptul că pasul e tot mai vioi...

Oare se smintește Binele, acum, când trebuie să fim (suntem?) întregitorii Marii Uniri?

 

Lasă un comentariu